Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Al cui e pămîntul?

vintila-mihailescu-copy.jpg

Vintilă Mihăilescu
Image source: 
Dilema Veche

Cadastrul nu este un act tehnic, ci unul politic și economic: statul are nevoie de el pentru a guverna, Piața – pentru a vinde și a cumpăra. Dar cele două interese nu merg neapărat mînă în mînă. La ora actuală însă, și statul, și piața au nevoie de cadastru ca de aer, altminteri se blochează atît subvențiile europene, cît și libera circulație (legală!) a terenurilor. Juridic, aceasta presupune identificarea și cartografierea proprietăților individuale. Doar că România păstrează încă multe forme tradiționale de proprietate colectivă. Juridic, acestea sînt greu de identificat în termeni moderni, iar proprietate, posesiune, stăpînire, control, uzufruct etc. sînt realități ce debordează cadrul legislativ. Realitatea „din teren“ este mult mai difuză și confuză. Iată cîteva ilustrări:

– Cît pămînt ai aici, nea Gheorghe? – întreabă funcționarul APIA.

– Două zile jumate de coasă – răspunde nea Gheorghe fără să clipească.

– Șapte, prășitoarea pentru holdă și trei, pentru holdiță – răspunde, la rîndul ei, în alt sat, mătușa Mioara.

– Matale pe unde ai dramurile? – întreb eu. Bărbatul din fața mea se uită roată peste dealul din față și îmi răspunde:

– Pe acolo, pe undeva…

– La noi nu se pot cumpăra sau vinde dramuri, le moștenești, direct sau prin căsătorie, și dacă vrei să le vinzi, nu poți să o faci decît în obște – îmi explică președintele unei obști. Ceva din spiritul obștei s-a păstrat.

– Consiliul obștei hotărăște ce se cumpără și ce se vinde – îmi explică președintele altei obști învecinate. Și au vîndut cîțiva munți, care au fost despăduriți „la ras“. Cîteva mii de hectare au fost vîndute unui „neamț“, care plătea bine. Obștea a devenit societate pe acțiuni.

– M-am judecat cîțiva ani și, cînd am avut, în sfîrșit, sentința definitivă, mi s-a explicat că pe pămînturile bunicului meu a fost deja împroprietărit altcineva. Cînd am protestat, primarul a dat din umeri și mi-a spus: primul venit, primul servit – povestește descendenta unui neam boieresc.

– Aici, la noi, nu a fost cooperativă, așa că ne-am păstrat pămînturile din bătrîni. Dar n-am avut voie să vindem nimic. Cei care au plecat la muncă, la oraș, au mai vîndut, dar așa, cu hîrtie de mînă. Acum, cînd am vrut să vindem, n-am mai putut, că nu aveam acte în regulă. Cei mai pricepuți și-au făcut repejor acte cu martori și au vîndut la bucureșteni sau la pensiuni, știți… Dar cam jumate dintre noi încă nu avem acte, unii se ceartă între ei…

– Se cheamă usu capiune – îmi explică o juristă.

– Și de la cine a moștenit? – mă interesez eu.

– A moștenit pe dracu’! – îmi răspunde cu obidă un fost inginer silvic. Avea vreo 2,50 hectare, dar acum are 250 de hectare, cu acte în regulă. Au luat foc niște dosare la primărie, cică, și le-au refăcut după documentele de la Arhiva Națională. Și cînd le-au refăcut, au mutat virgula mai încolo…

– Și aveți acte pe pămîntul de la soțul? – mă interesez eu.

– Nu știu, maică, eu sînt bătrînă, cum să mai muncesc eu terenul? L-am dat în arendă, cum ar veni, mi-a dat italianu’ niște bani și am semnat o hîrtie că i-am primit, eu altceva nu știu…

 

Continuarea articolului din Dilema Veche semnat Vintilă Mihăilescu, aici.