Cultură

În lumina crudă și rece a dimineții de toamnă, Copoul mi-a părut însă trist. Cele cîteva case vechi ca­re fuseseră renovate priveau orgolioase la celelalte clădiri care supraviețuiseră, dar care erau acum tăcute, chircite în uitare și neîngrijire. Peste toate tronau, cu impertinență de parvenit, blocurile comuniste și vilele postcomuniste, într-un consens de desconsiderare a unei lumi demolate. M-a cuprins frigul și am coborît la bulevard, în căutarea unei cafenele. Era însă prea devreme, așa că m-am a­dăpostit la un non-stop și am luat un es­presso firav, pe care l-am băut fără con­vingere, în compania unui boschetar. La un moment dat, acesta mi-a oferit, ca în­tre vecini, o pungă de aurolac contra do­uă țigări.

Cînd a venit vremea, am plecat de la non-stop și m-am îndreptat decis spre Cafeneaua Veche, am deschis ușa și, printr-un soi de tunel al timpului, am intrat în acel Iași despre care Ionel Teodoreanu spunea că „nu este acolo, ci atunci“. Tihnă și sporovăieli culturale. După vreo jumătate de oră, eram acolo dintotdeauna. După încă o oră, eram de-al casei și m-am mutat la altă masă, ca să stăm pu­țin de vorbă, așa, ca între intelectuali. Nu ne grăbea nimic și nimeni nu se grăbea. „Știi, ceea ce îți mai poate oferi încă Iașiul este un timp de calitate“ – mi-a ex­plicat unul dintre veteranii cafenelei. Mi-am adus aminte din nou de vorbele lui Teodoreanu: da, Iașiul a rămas „a­tunci“, dar mai există și acum tuneluri ale timpului către acel atunci.

Citeşte tot articolul pe Dilema Veche