Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


România şi refugiaţii din Pandemonium

refugees_dilema_03_0.jpg

Refugiați
Refugiați
Sursa imaginii: 
Dilema Veche

Se spune că secolul XX a fost, între altele, și secolul refugiaților. Războaiele mondiale, crizele economice și politice, implozia unor imperii sau regimuri politice, dictaturile, extremismele și persecuțiile au dislocat zeci de milioane de oameni, risipind comunități, cariere, averi.

Oameni obișnuiți măturați de istorie au devenit, dintr-odată, „probleme“ pentru alte state. Primul Război Mondial a transformat în refugiați aproximativ trei milioane de oameni, iar revoluția bolșevică, alte trei milioane. Alții vorbesc de şase milioane de refugiați doar în cazul disoluției Imperiului Țarist. Apeogeul crizelor umanitare a fost atins după al Doilea Război Mondial, cînd în jur de 30 de milioane de suflete au fost puse pe drumuri.

Soldații celor două războaie mondiale au parte de monumente și evocări elogioase. Despre victimele civile ale războaielor – rezultate în urma impunerii doctrinei „războiului total“, pentru care nu există mari diferențe între combatanții în uniformă și populația civilă, și a raționalizării militare a ideii „dușmanului din interior“ – se vorbește prea puțin.

România a fost parte în această istorie bulversată. Un episod cu totul uitat este legat de urmările Primului Război Mondial și ale revoluției bolșevice din Rusia (războiul civil, comunismul de război și valul de pogromuri din partea de vest a fostului Imperiu Țarist, comise de toate taberele implicate în conflict). Tulburările și persecuțiile au provocat un exod în masă al civililor, cei mai mulți evrei, dar și ruși sau ucraineni, care au luat calea Vestului. România, adică România Mare rezultată din tratatele de pace, a fost un loc de refugiu sau tranzit pentru 50-100.000 de oameni.

Majoritatea refugiaților erau evrei pentru că și în timpul Marelui Război, și în timpul războiului civil au fost ținta unor atrocități de neimaginat. Un prim mare val de violențe s-a înregistrat în 1915: peste o sută de pogromuri, în mai multe provincii ale Imperiului. Spre deosebire de pogromurile din 1881-1884 și 1903-1906, de data aceasta militarii au fost principalii agresori, în special cei cazaci. Pogromurile au con­ti­nuat și după disoluția Imperiului Țarist și a armatei țariste, ca efect al mișcărilor revoluționare din 1917.

Citeşte tot articolul pe Dilema Veche