Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Cîinele meu citeşte

liviu-papadima.jpg

Liviu PAPADIMA
Liviu Papadima
Image source: 
Dilema Veche

Cîinele meu nu-i al meu. L-au găsit niște prieteni, năuc, în fața porții. M-au rugat să-l iau eu: am curte, am crescut o mulțime de cîini... L-am luat. Ca rasă, cîinele meu e fie un lup maidanit, fie un maidanez lupit. Doctorii spun că ar avea vreo 3-4 ani. E femelă. Se poate să fi fost sterilizată – nu e încă clar.

Nu știu nimic despre ea. Nu știu a cui o fi fost. Am dat o sumedenie de anunțuri pe net, dar nimeni nu pare să-și fi amintit de ea. N-am habar cum a ajuns pe stradă. Poate s-a rătăcit. Poate a fost abandonată. Avea zgardă la gît cînd a fost găsită. Nu știu cum o cheamă. Fiindcă dintre toate numele pe care le-am încercat, părea să reacționeze, cît de cît, la cele cu „x“, i-am zis Exa – fosta Nu-se-știe-ce.

În scurt timp, mi-am dat seama că m‑am procopsit cu cel mai ignorant cîine pe care l-am cunoscut vreodată. Exa nu voia nimic altceva decît să stea covrig sub birou, la nesfîrșit. Cînd izbuteam să o scot în curte, o apucau pandaliile. Nevoile și le făcea tot în casă, pe unde se nimerea. Am decis să o scoatem măcar noaptea afară. Cred că ne-au blestemat toți vecinii. Cîteva nopți a fost o jelanie continuă, ore și ore în șir. Nu știu de unde avea atîtea resurse de scheunat. E un cîine viguros. Exa habar n-avea ce e o pisică, iar eu am pisică. La început s-a speriat, dup-aia a încercat să se dea mai aproape, să priceapă cu ce are de-a face. A încasat-o. Cred că nu știa nici măcar să mănînce. Reușea să hăpăie, la intervale cu totul imprevizibile, ce găsea prin blide. Dar n-am reușit să-mi dau seama nici care ar fi orele de masă, nici ce-i place și ce nu. Cît despre ideea că mîncarea ei ar fi cea din blidul ei și nu, de pildă, din cel al pisicii, să nici nu mai vorbim. Dar cel mai extravagant spectacol al ignoranței l-au dat tentativele mele de a o scoate la plimbare. Exa nu știe să umble în lesă. E o bătălie care, în cîteva minute, te lasă epuizat.

Din momentul în care ieșim pe poartă, Exa își lasă botul în pămînt și se pune pe tras. Gîfîie, se îneacă, tușește, ai zice că o să se stranguleze în zgardă, nu are a face. Ea își urmează drumul ei, cu o înverșunare și cu o impredictibilitate năucitoare. Cînd mă smucește de să mă ia de pe picioare, schimbînd brusc direcția, cînd se oprește amușinînd vreun tufiș sau vreo bucată de caldarîm, cît să fumez eu o țigară întreagă, fără s-o pot urni din loc. Eu sînt pentru ea, e clar, un soi de bolovan atîrnat de celălalt capăt al lesei.

Amestecul ăsta de fervoare olfactivă și dezordine motrice m-a umplut de nedumerire. Pînă ce, la un moment dat, s-a făcut lumină în capul meu. E clar: cîinele meu citește!

Citeşte tot articolul pe Dilema Veche