Metamorfozarea locuitorului în cetăţean

Dar, şi dacă jumătate din răspunsuri au fost „înflorite“ şi în 2012, şi în 2016, tot înseamnă că numărul protestatarilor e acum mai mult decât dublu faţă de cel de acum patru ani.

Adevărul e că din 2012 încoace au fost multe „întâmplări“. A fost, în 2013, şirul de manifestaţii care au dus mai întâi la blocarea proiectului Roşia Montană Gold Corporation, apoi a explorării prin fracturare hidraulică a gazelor de şist, la Pungeşti. În 2014, a fost explozia de indignare faţă de limitarea de către Guvern a exercitării dreptului de vot pentru românii din străinătate, indignare care a produs o neaşteptată mobilizare la vot, soldată cu răsturnarea rezultatului scontat. Un an mai târziu, a fost coşmarul de la Colectiv, când corupţia nu a mai ucis doar metaforic, şi izbucnirea de revoltă care a spulberat Guvernul. Ca un fapt divers, toate aceste manifestări de revoltă au avut aceeaşi „victimă“ politică – Guvernul Ponta; asta, după ce în iarna lui 2012, o altă mişcare de protest, la care participaseră cam aceiaşi oameni, îi făcuse posibilă instalarea.

Spre deosebire de multele mişcări de protest din trecut, cele de după 2012 au avut efecte palpabile. Nu aş spune că toate dorinţele protestatarilor au fost îndeplinite, dar e evident că nu au rămas fără urmări. Ce-i drept, revendicarea principală, aceea a unei schimbări radicale, nu a fost îndeplinită.

În paralel cu demonstraţiile spectaculoase concentrate în Piaţa Universităţii şi în alte locuri centrale din marile oraşe, a luat amploare un alt gen de acţiune civică, de astă dată localizată mai la periferie. Mă refer la „grupurile de iniţiativă“ prin care locuitorii cartierelor acţionează împreună pentru rezolvarea unor probleme, aparent mărunte, dar care-i preocupă. Am mai scris despre asta („Exerciţiu de imaginaţie: democraţia fără societate civilă?“, în Dilema veche, nr. 572), dar îmi place atât de mult încât risc să mă repet. E vorba despre a împiedica defrişarea unei părţi din Parcul Copilului, despre reabilitarea cinematografului Favorit din Drumul Taberei, despre resuscitarea spiritului comunitar în cartierul Cotroceni, despre nevoia unui drum securizat prin care copiii să poată ajunge la şcoală prin şantierul metroului în zona străzii Calatis, despre salvgardarea Parcului Circului şi multe altele. Am dat doar exemple din Bucureşti pentru că pe astea le ştiu mai bine, dar sunt lucruri similare în Iaşi, Oradea, Cluj, Piatra Neamţ şi altele. Aceste iniţiative locale mi se par importante, dincolo de obiective (fiecare din ele e remarcabil şi toate la un loc, dacă s-ar realiza, ar desena un oraş de vis), ci mai ales prin proces. Vreau să spun că, în momentul în care oamenii respectivi au înţeles că, prin acţiune comună, solidară, îşi pot îndeplini obiectivele şi trec la acţiune, deja s-a întâmplat un mic miracol: locuitorul s-a transformat în cetăţean.

Citeşte tot articolul pe Dilema Veche