Proiecte europene şi somnul raţiunii: naşterea unor monştri birocratici

Am trăit perioada de după ’90 cu speranţa, mai ales la început, că ne vom debarasa de hârtiile doveditoare a nimic. Eram optimist. Dar, iată, etapele petrecute în a ne integra regulilor Europei unite nu numai că nu au continuat procesul de debirocratizare, ci l-au accentuat, adesea cu forme greu de imaginat înainte. După anii 2000, proiectele europene şi multe altele de acest tip au condus treptat la o birocraţie din ce în ce mai stufoasă, cu sute de pagini de semnături, de defalcări ale activităţilor, pe ore, chiar minute, totul depozitat solemn pe hârtie, în dosare, pe calculator, pe CD-uri, iar transferul dosarelor unui singur proiect nu se mai poate face decât cu căruciorul sau cu microbuzul. Există probabil şi explicaţia ca teama organismelor europene de incorectitudine pe aceste plaiuri să fi înăsprit regulile pentru noi. Cred însă că explicaţia majoritară vine din calitatea profesională a cetăţenilor noştri desemnaţi cu responsabilităţi în astfel de acţiuni. Unii dintre aceştia s-au deformat profesional, ajungând să trăiască o bucurie cuplată cu un simţ de superioritate în faţa tabelelor colorate, programelor-cadru, semnăturilor pe câte trei-patru pagini, culorilor şi siglelor.

Iar multe dintre proiectele europene din domeniul IT, dedicate construirii unor platforme online pentru diverse activităţi, în loc să simplifice accesul, au dus la o birocratizare incredibilă a acţiunilor respective în dauna activităţilor curente. Un exemplu: a te înscrie pe o platformă din domeniul educaţiei, ca expert, să spunem, înseamnă adesea o muncă de zile, cu o întreagă ţesătură de butoane inutile, cu date fără importanţă. Inclusiv CV-ul, de regulă existent la purtător, trebuie refăcut pas cu pas, liniuţă cu liniuţă. Nu mi-am închipuit, în cei peste patruzeci de ani de activitate legată de şcoală, că voi ajunge să îmi refac CV-ul în multe ore de stat în faţa calculatorului. Cine răspunde de timpul meu pierdut în dauna activităţii de profesor?

Citeşte tot articolul pe Dilema Veche