Dar era nevoie cu adevărat de un astfel de fond? Va reuși fondul suveran acolo unde a eșuat România? Probabil că nu. Sau în orice caz, șansele ca fondul suveran să poată construi autostrăzi, spitale, fabrici sau uzine sunt aproape de zero. De e? Pentru că fondul de investiții și firmele de construcții sunt specii diferite. Adică, fondul de investiții lucrează cu oameni care au abilitatea de a administra active financiare, bani, de a-i plasa pe piață pentru a-i înmulți; de a găsi instrumentele care să aducă mai mult capital în fond. Fondul suveran face un lucru în aparentă simplu, dar atât de complicat. Pune banii în mișcare pentru a-i înmulți.
Pentru a construi spitale sau autostrăzi este nevoie de altceva, adică de proiectanți, de ingineri care să facă proiectul și studiul de fezabilitate, de stat care să facă despăgubiri și naționalizări, de constructori și de șefi de șantier care să supravegheze lucrările. Are fondul suveran astfel de angajați? Evident, nu. Să sperăm că nu se gândește nimeni ca la fondul suveran, alături de specialiști în managementul riscului, de analiști financiari sau de specialiști în dezvoltarea de portofolii, să angajeze proiectanți sau constructori.
Cel mult, fondul suveran poate finanța o investiție publică de amploare, precum un spital sau o autostradă. Dar are sens să facă acest lucru? Nu. Pentru că, în prima fază, pentru fondul de investiții, cheltuielile cu autostrada sau spitalul sunt neproductive. În loc să mobilizeze banii în plasamente, fondul ar cheltui cu autostrada, adică și-ar reduce seva sa financiară.
Putem merge și mai departe cu raționamentul și să ne întrebăm cu cine ar face fondul suveran autostrada? Ar angaja Compania națională de drumuri și Ministerul Transporturilor să facă studiile, proiectele și apoi lucrarea? Ne-am întoarce de unde am plecat, adică la situația de azi.
Apoi, de ce s-ar utiliza banii fondului de investiții (care ar trebui plasați) pentru a face un spital sau o autostradă, când există fonduri europene, bani la buget sau împrumuturi de la instituții financiare internaționale tocmai pentru a construi infrastructura de transport sau medicală. Problema este aceeași. Și acum 20 de ani, și astăzi. România are de unde lua bani, dar se împotmolește la scrierea proiectului și la realizarea lui.
Singurul lucru pe care îl poate face fondul suveran pentru marile investiții publice românești este să mobilizeze resurse externe, de pe piața internă și internațională, pe care să le utilizeze în aceste proiecte mari. Dar pentru a reuși acest lucru, adminstratorii fondului trebuie să fie credibili pe piață. Adică, înainte de a construi drumuri, poduri sau spitale, fondul trebuie să construiască încredere. Să demonstreze că este administrat după principii corecte și sănătoase și fără ingerințe politice. Să fie administrat transparent și pe baza principiilor guvernanței corporative. Fondul ar trebui să fie cotat el însuși pe o piață de capital internațională de prestigiu. Dar pentru toate acestea este nevoie de profesioniști și de timp.
Fondul suveran nu poate funcționa precum Executivul, cu programul de guvernare în mână și cu termene de la partid, de îndeplinit. Din simplul motiv că piețele au propria lor dinamică, ele scad sau cresc independent de dorința sau ordinul politicienilor.
În concluzie, nu este deloc clar dacă România vrea să își facă un fond suveran de investiții serios, administrat după principiile corecte (vezi principiile Santiago) care să se consolideze în timp, sau, pur și simplu, a făcut o jucărie pe care vrea să o dea cadou cuiva. Vom vedea în următoarele luni și în următorii ani, în funcție de cum evoluează lucrurile. Vom vedea dacă România este capabilă să construiască un fond suveran solid sau, pur și simplu, niște băieți deștepți s-au gândit să mute niște bani din buzunarul bugetului în alte buzunare.
