Complexul Europa a fost de la început un succes comercial la public, la consumatori. La Europa veneau să cumpere clienți din tot sud-estul țării, dacă nu chiar și de mai departe. Complexul devenise cunoscut folosindu-se de cea mai sigură metodă de marketing: din om în om. Cumpărătorii le spuneau prietenilor sau rudelor de unde puteau achiziționa haine ieftine.
Anii 90 aduceau două fenomene de care Europa a știut să profite. În primul rând, tocmai se deschiseseră granițele, iar produse din Turcia și China începuseră să invadeze piața locală. La Europa au găsit un loc de desfacere.
În al doilea rând, mulți dintre românii întreprinzători și-au deschis mici magazine de vânzare a hainelor. Micii patronii își făceau aprovizionarea de la complexul Europa.
Îmi aduc aminte că prin anii 2000 am făcut prima și singura mea vizită la complexul comercial de la marginea Bucureștiului. Erau tarabe la care vindeau haine și încălțăminte la prețuri mai mult decât decente. Dar toată lumea știa deja că produsele erau din China sau Turcia și respectau principiul „câti bani dai, adică puțini, atâta face”. Sincer, nu mai rețin ce am cumpărat din Europa, dar probabil că în „raiul” produselor ieftine ceva-ceva am găsit.
Complexul Europa se întinde pe aproximativ 8 hectare și, în vremurile de glorie, închiria chiar și 5.000 de tarabe. Interesant este că în anii de vârf ai complexului comercial era un cod cunoscut de mulți dintre cumpărători. Tarabele din Europa erau deschise noaptea între ora 2:00 și 5:00, iar clienții știau acest lucru. Cum se crăpa de ziuă, tarabele se închideau tocmai pentru ca Garda Financiară să nu mai găsească pe nimeni.
Aceasta a fost problema complexului Europa cu care a traversat timpul: evaziunea fiscală. Nu sunt legende, mulți comercianți cum aflau de sosirea inspectorilor de la fisc o și rupeau la fugă și abandonau taraba cu marfă. Sau, în cel mai bun caz pentru vânzători, apucau să pună repede un lacăt pe ușa magazinului.
Cu alte ocazii, tarabele erau sigilate și marfa era confiscată, pentru că se afla la vânzare fără acte legale de proveniență, dar peste câteva zile, vânzătorii se întorceau, rupeau sigiliul și își continuau nestingheriți afacerile.
De aproape 30 de ani, nicio autoritate nu a găsit o rezolvare pentru ca vânzătorii din complexul Europa să intre în legalitate. Mai degrabă, nu s-a vrut decât nu s-a putut, pentru că, în ultimă instanță, raiul evaziunii de la Europa a fost tolerat.
Astăzi, aflăm că de 30 de ani complexul nu avea nici măcar autorizație de funcționare. Cine mai poate ști câte zeci de milioane de euro s-au „spălat” prin Europa în anii de funcționare? Genul acesta de mică evaziune, care de la un punct a devenit o evaziune de proporții, a convenit tuturor. Autorităților, politicienilor, comercianților și chiar cumpărătorilor. A fost o complicitate vinovată din care se iese abia acum, după 30 de ani, prin demolarea complexului. Între timp, tarabele din Europa au fost părăsite de o bună parte a clienților care s-au îndreptat către forme de comerț mai civilizate și mai moderne.
Totuși, cazul Europa are o morală: dacă nu poți să aduci în legalitate, nu îți mai rămâne decât să demolezi. Să fim, însă, realiști: evaziunea, mică sau mare, este departe de a fi demolată o dată cu complexul en-gros Europa.
Revista Presei
Top articole
