Ceaușescu, Ciolacu și datoriile

Economiștii știu deja că plata datoriilor decisă de regimul Ceaușescu a fost o eroare majoră. Să ne aducem aminte ce s-a întâmplat înainte de anul 1989.

Într-un deceniu, anii 1972-1981, datoria externă a României a explodat de la 30 de milioane dolari la 10,4 miliarde. Saltul are două explicații. Pe de o parte, România s-a împrumutat masiv pentru a construi industria grea. Majoritatea sumelor împrumutate au fost contractate sub forma creditelor furnizor, adică pe o durată scurtă de timp, de obicei de sub un an de zile și au fost utilizate pentru a construi marile combinate energetice. Doar că aceste împrumuturi au fost refinanțate la dobânzi tot mai mari.

De ce? Pentru că anii 1980 coincid cu o criză a petrolului, manifestată prin creșterea prețului țițeiului și, pe cale de consecință, de o creștere a dobânzilor. În anul 1980, dobânda stabilită de Rezerva Federală, banca centrală a Statelor Unite, ajunge la cel mai înalt nivel din perioada postbelică, aproape de 20%.

Drept urmare, dobânzile la împrumuturile României luate în dolari și refinanțate an de an urcă de la 7,5%-8,5% la 13%-14%. În acest context, în anul 1981, România intră în incapacitate de plată și apelează la un împrumut de la Fondul Monetar Internațional. Acordul de împrumut este de 1,1 miliarde drepturi speciale de tragere, din care au fost folosite doar 817 milioane.

Totodată, regimul Ceaușescu decide plata datoriei externe, a dobânzilor și a împrumutului principal, iar efectul este că în câțiva ani, România rambursează aproximativ 10 miliarde dolari. Este un efort financiar foarte mare, iar românii îl simt în ceea ce privește nivelul de trai. În anii 1986-1989, magazinele sunt aproape goale, produsele alimentare se exportă masiv, locuințele sunt neîncălzite, iar autovehiculele populației circulă o săptămână da, alta, nu, pentru că regimul reduce importul de gaze naturale și, în general, pe cel de produse energetice. Românii simt, prin scăderea dramatică a nivelului lor de trai, decizia ilogică, din punct de vedere economic, de a plăti datoriile.

La polul opus față de România, Polonia a intrat și ea, în anul 1981, în incapacitate de plată. Numai că situația a fost abordată diferit, în sensul că în perioada 1982-1994, prin Clubul de la Paris, datoria Poloniei a fost restructurată masiv, adică a fost redusă substanțial. În felul acesta, Polonia a avut o altă traiectorie de dezvoltare și alt acces pe piețele externe.

Așadar, Nicoale Ceaușescu nu a fost împușcat pentru că a plătit datoriile externe, deși degradarea condițiilor de trai a condus la creșterea nemulțumirii populare. Regimul Ceaușescu s-a prăbușit economic și social pe plan intern și datorită schimbărilor de pe plan internațional.

Președintele PSD se întreabă, insinuant, „ce ar trebui făcut cu cei care se împrumută acum”? Dar, putem adăuga, ce facem cu cei care s-au împrumutat ieri? Pentru că datoria de astăzi este egală cu datoria de ieri plus deficitul de azi. Din acest punct de vedere, datoria de ieri, preluată de la vechile guvernări, este mare dacă avem în vedere creșterea economică și, concomitent, ignorarea totală a deficitului bugetar (care este creator de datorie). O atitudine responsabilă ar fi fost ca, în anii cu creștere economică, România să aibă un deficit bugetar cât mai redus, dacă nu chiar excedent. Multe dintre statele Uniunii Europene au reușit această performanță. La sfârșitul anului trecut, 17 state membre aveau excedent bugetar, nouă aveau un deficit de sub 3% din PIB, iar România era singura cu un deficit bugetar de 4,4% din PIB.

În concluzie, tema datoriilor este sensibilă la public. Dar, această sensibilitate presupune cu atât mai mult o abordare corectă și profesionistă chiar și din partea politicienilor.

Rubrică realizată cu sprijinul CERTINVEST - Societate de Administrare a Investițiilor.