Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


1918, 1989, 2020: Progrese și pași pe loc. Tendințe și speranțe de viitor

tipografie1918.jpg

Tipografie din București, cca 1918
Image source: 
Asociația Tipografilor din Transilvania

Cum au trecut, pentru România, cei 102 ani de la Marea Unire, din punctul de vedere al economiei, al educației sau al industriei? Analiza ne poate ajuta să facem o serie de comparații și să vedem progresele, mai mult sau mai puțin evidente, care au venit de-a lungul mai multor perioade istorice.

România Mare avea, în anul 1919, 14,7 milioane de locuitori, cu o structură demografică în care predomina populația tânără.

Recensământul din anul 1930, primul de după Marea Unire, arăta că România avea o treime din populație cu vârsta de până la 14 ani, 58% din locuitori aveau vârste între 15 și 59 de ani și doar 6% din totalul populației avea vârste de peste 60 de ani.

Astăzi, evoluțiile demografice îngrijorează. Studiile arată că în anul 2030 populația României va ajunge la 18 milioane de persoane, iar în anul 2050 vor mai fi doar aproximativ 16 milioane de români în țară, ceea ce ar echivala cu o întoarcere la numărul de locuitori din anii 1930.

Scăderea populației este cauzată de procesul de îmbătrânire și de fenomenul emigrației. De altfel, plecarea din țară a avut loc și în perioada comunistă, în perioada 1975-1990, din România emigrând aproximativ 460.000 de persoane, din care jumătate au fost germani, iar o treime români.

După anul 1989, emigrația atinge proporții de masă, estimările arătând că, în acest moment, trei milioane de români trăiesc în afara țării.

Rata șomajului a început să fie măsurată din deceniul al treilea al secolului trecut. Astfel, în anii 1930, rata șomajului era între 5% și 7%, este adevărat într-o perioadă de criză economică, un nivel apropiat de actualul moment.

În perioada regimului comunist, șomajul nu era recunoscut și permis, ceea ce face ca în înregistrările oficiale populația activă să fie egală cu cea ocupată. Ceea ce în mod evident era fals.

Sistemul educațional începe să devină funcțional o dată cu măsurile introduse de Spiru Haret, la sfârșitul secolului al XIX-lea.

În anul 1939, în România, funcționau 16.000 de unități școlare, în timp ce în acest moment, numărul lor a scăzut la aproximativ 10.000 de unități, ca urmare a reformelor începute în anii 90.

Rata de alfabetizare a populației a crescut constant, în ultimii 150 de ani, de la 19%, în anul 1899, la 61%, în anul 1930, până la 99%, în anul 2011.

În acest moment, problema sistemului educațional românesc este cea a nivelului înalt de analfabetism funcțional, capitol la care, arată studiile, România are cifre îngrijorătoare.

În ceea ce privește sistemul sanitar, evoluția a fost vizibilă. În anul 1938, erau 2,2 paturi de asistență medicală la 1.000 de locuitori, iar în anul 1989, s-a ajuns la 9,3 paturi.

De asemenea, după Revoluție, sistemul medical privat a făcut progrese semnificative, în anul 2017, numărul de spitale private ajungând la 209 față de 367 de spitale publice, iar numărul de paturi din spitalele private a crescut în mod constant, în timp ce în spitalele publice indicatorul a scăzut.

După Marea Unire, industria românească s-a sprijinit pe câțiva piloni, respectiv, extragerea țițeiului, industria alimentară, metalurgică, textilă, industria lemnului sau cea de sticlărie și ceramică. Raportat la producția industrială, România se afla pe locul al 13-lea în rândul țărilor europene.

După anul 1989, industria a cunoscut un proces de restructurare substanțial. În anul 2017, comparativ cu anul 1989, industria a avut o evoluție oarecum surprinzătoare, în sensul că puține produse înregistrează un nivel al producției mai mare decât cel din anul 1989. Creșterile substanțiale de producție sunt la frigidere, aspiratoare, autoturisme, anvelope și bere.

Există și adevărate dispariții de pe harta produselor industriale cum este cazul tractoarelor, autocamioanelor, autobuzelor și troleibuzelor și o scădere pronunțată la îngrășăminte chimice.

În perioada interbelică, exporturile românești s-au axat pe cereale, petrol și lemn. În epoca socialistă, doar 20 de întreprinderi erau autorizate să realizeze comerț exterior, în timp ce în anul 2016, exporturile erau derulate de 21.000 de companii, din care, este adevărat, contează doar prima sută de firme.

În perioada interbelică, România a avut, în funcție de politicile vamale aplicate, de prețurile de pe plan internațional și de tratatele comerciale încheiate, câțiva ani în care a înregistrat deficit comercial, dar perioada este caracterizată de excedent al balanței comerciale.

În acest context, trebuie remarcat că, după anul 1989, economia românească nu a avut nici măcar într-un singur an excedent comercial, ci doar deficite.

Modernizarea României trebuie să continue, iar sursele de finanțare sunt în următorii ani, în primul rând, fondurile europene.

 

Rubrică realizată cu sprijinul CERTINVEST - Societate de Administrare a Investițiilor.

 
Rubrica Economia reală din 2 decembrie 2020