Când ministrul finanțelor vorbește prea mult

Doar că în cazul de față, al ministrului finanțelor, am asistat la enunțarea unor jumătăți de adevăruri, la idei încâlcite, la celebrele sintagme despre „ce vom face” și foarte puțin despre „ce am făcut”. Am urmărit o viziune social-democrată altoită cu teme originale, dar greu de înțeles.

Din aparițiile publice ale ministrului Câciu sunt doar trei lucruri concrete: va exista un plafon de garantare de 1,5 miliarde lei pentru programul „Noua Casă”, vor funcționa patru noi programe cu garanții de stat adresate companiilor (un fapt deja cunoscut, de altfel) și ministrul finanțelor lansează o dezbatere publică privind modificarea unor prevederi fiscale.

Sunt, însă, multe neclarități în ceea ce privește viziunea schimbărilor fiscale ale ministrului finanțelor. Două exemple. Adrian Câciu deschide o discuție legată de lipsa caracterului bismarckian al sistemului public de pensii. În esență, ministrul finanțelor constată că prin lege fondul de pensii este alimentat din două surse majore: contribuțiile de asigurări și transferurile de la bugetul de stat. Este o realitate pe care Câciu o interpretează ca pe o abandonare a principiului pe baza căruia s-a construit sistemul public de pensii în urmă cu trei secole, de către cancelarul german, adică plata pensiilor de astăzi să se facă din contribuțiile plătite de salariații de azi.

Chiar dacă acceptăm această realitate, și anume aceea că România se află în situația în care trebuie să finanțeze de la buget plata pensiilor, trebuie să avem în vedere limitele între care se pot face alocări bugetare și efectele acestor finanțări asupra banilor publici. În condițiile în care fondul de pensii este dependent de subvențiile bugetare, este necesar ca România să își propună un plafon de cheltuieli în ceea ce privește pensiile. În caz contrar, generozitatea proverbială a politicienilor ar putea să ducă la cheltuieli bugetare atât de mari încât, de exemplu, banii de la investiții publice să fie mutați la pensii.

Din păcate, ministrul finanțelor nu scoate niciun cuvânt despre dezechilibrele majore ale sistemului public de pensii: faptul că România are doar 1,1 angajați pentru un pensionar sau că există un milion de pensionari care au o vârstă mai mică decât cea standard de ieșirea din activitate. Toate aceste anomalii sunt păstrate sub tăcere, în timp ce preocuparea principală este aproape exclusiv asupra modului în care cresc pensiile fără să se precizeze nivelul cheltuielilor bugetare necesare pentru finanțarea lor.

Un al doilea exemplu este cel în care ministrul finanțelor afirmă „regimul fiscal din România trebuie așezat și ajustat cu zona de economie informală”. Sună interesant, dar ce poate să însemne? Că bunii-platnici vor contribui și pentru cei care fac evaziune? Că va exista o amnistie fiscală? Nu știm, e prea vag și prea ambiguu. Ceea ce știm, însă, după aparițiile publice ale ministrului finanțelor este că urmează o dezbatere publică pe tema impozitării progresive, a impozitului pe proprietate și, în general, pentru modificări mai mici sau mai mari ale sistemului fiscal.

Când ministrul finanțelor nu comunică public nu este bine. Dar, nici când vorbește prea mult și fără înțeles nu este deloc bine. Dezbaterea este utilă, însă, publicul și reprezentanții companiilor au nevoie de teme clare. Altfel, confuzia din coaliția politică se transmite și în societate.