Banca de dezvoltare poate fi utilă. Depinde de cum va fi folosită

Ideea a fost controversată de la început. Să ne aducem aminte că încă din anul 2017 a existat în programul de guvernare un obiectiv privind înființarea unei bănci naționale de dezvoltare. Când s-a spus bancă națională s-a subînțeles că este vorba despre o bancă de stat. Ideea a fost respinsă atunci de partidele de opoziție, care, când au venit la guvernare, în anul 2019, și-au schimbat părerea și au acceptat să includă chiar în planul național de redresare și reziliență înființarea unei bănci de dezvoltare.

De fapt, tema băncii de dezvoltare poate fi interpretată în mai multe feluri. Inițial, cei care au susținut ideea înființării unei bănci de dezvoltare cu capital de stat au făcut-o dintr-un anumit tip de frustrare care vine de la situația că sistemul bancar românesc este dominat de băncile cu capital străin.

S-a auzit de multe ori „refrenul” care spune că băncile comerciale nu vor să finanțeze IMM-uri și proiecte de dezvoltare ale statului sau ale companiilor. Ceea ce este inexact, pentru că bancherii au spus totdeauna că acordă împrumuturi companiilor care se califică, adică nu au un grad de îndatorare mare, nu au capital negativ, adică datorii mai mari decât capitalul social, și, eventual, au un plan de afaceri credibil.

În ceea ce privește finanțarea proiectelor statului să nu uităm că băncile au o expunere mare pe datoria publică, adică sunt mari cumpărătoare de titluri de stat.

La această percepție s-a adăugat și discuția pe tema dobânzilor prea mari, respectiv ideea că băncile străine practică în România dobânzi mai mari decât în țările de origine. O situație de multe ori reală, dar care explicații economice precise.

Idei nobile, concepții greșite

În fața atâtor reproșuri adresate băncilor comerciale, politicienii au gândit înființarea unei bănci naționale de dezvoltare. Unii politicieni au gândit că banca de dezvoltare va rezolva o bună parte din problemele economiei. Adică, va finanța IMM-urile, va finanța proiectele de dezvoltare ale companiilor și, totodată, marile proiecte ale statului și totul la dobânzi mici, mult mai mici decât cele ale pieței bancare.

Greșit. O bancă de dezvoltare nu ar putea să rezolve toate problemele reale sau închipuite ale sistemului bancar românesc. Nu poate și nici nu ar fi sănătos să ofere, de exemplu, credite la o dobândă mult mai mică decât cea a pieței.

Pe de altă parte, finanțarea IMM-urilor pentru dezvoltare nu se face, în mod tradițional, prin sistemul bancar, ci prin fonduri de capital de risc. Modelul start-up-urilor din industria de tehnologie este relevant, în sensul că firmele își asigură bani pentru extindere sau pentru testarea de noi aplicații prin runde succesive de finanțare de pe piață sau de la fonduri specializate.

Proiectul de ordonanță care reglementează cadrul general aplicabil băncilor de dezvoltare este generos. În proiect, se arată că băncile au ca scop sprijinirea antreprenoriatului și dezvoltarea socio-economică și regională prin promovarea investițiilor.

Ideile sunt nobile. Important este, însă, ca scopurile să fie atinse luând în considerare și administrarea eficientă a banilor publici. Nu este vorba despre obținerea profitului, în proiect se afirmă clar că obiectivul băncilor de dezvoltare nu este acela de a-și maximiza profitul.

Dar, ca pentru orice instituție de stat, fără obiective de profit există riscul ca deciziile și administrarea să fie lipsite de calitate. Mai ales că în proiectul de ordonanță se prevede că obiectivele și deciziile privind ajutorul de stat al băncilor de dezvoltare nu se află în responsabilitatea Băncii Naționale a României.

Destul de ciudat. În concluzie, banca de dezvoltare poate fi un instrument util sau, dimpotrivă, unul care risipească banii publici. Depinde de cum va fi folosit și administrat.