Taxa pe cearceaf de 200 de lei sau cum se face business pe litoral

Fiecare poate interpreta cum dorește taxa pe cearceaf. Dar în toată povestea este ceva mai complicat, care arată cum funcționează economia reală.

Să despicăm puțin firul în patru.

Pe litoralul românesc sunt tot felul de plaje. Unele sunt rezervate doar pentru turiștii care locuiesc într-un anumit hotel, pe alte plaje șezlongurile sunt oferite celor cazați în hotel și dacă mai rămân libere, pot fi închiriate și de turiști din afara hotelulului sau complexului rezidențial.

Unele plaje respectă regula că o parte din suprafață trebuie alocată pentru turiștii cu cearceafuri, dar zona respectivă este așezată undeva într-un colț, în așa fel încât cei care se stau acolo se simt marginalizați. Alte plaje rezolvă mai simplu problema și anume descurajează total prezența turiștilor cu cearceafuri.

Să aruncăm o privire asupra aspectelor legale.

Apele Române administrează plajele și le concesionează periodic firmelor interesate. Legislația și contractele impun ca plaja concesionată să fie folosită în proporție de 70% în scopuri comerciale, pentru închirierea de șezlonguri, de exemplu, iar pe 30% din suprafață ar trebui să fie asigurat un acces general, adică oricine poate veni cu propriul șezlong sau cearceaf și să se așeze în zona respectivă.

Știu turiștii acest lucru? Evident, nu.

Îi informează operatorii turistici pe consumatori că au dreptul la o treime din plajă? Din nou, nu.

Legislația mai prevede că în zona limitrofă a apei trebuie să existe un spațiu de protecție pentru intervenții de urgență și pentru curățarea plajei.

Este importantă această incursiune în prevederile legale, pentru a vedea că lucrurile nu sunt deloc simple în ceea ce privește taxa de 200 de lei pe cearceaf.

La fața locului, situația poate fi interpretată în moduri diferite, în sensul că trebuie văzut dacă se respectă zona de protecție de lângă apă, dacă plaja asigură un acces general pentru 30% din suprafață sau dacă, eventual, turiștii cu cearceafuri sunt descurajați.

Explicații jignitoare

De altfel, explicațiile operatorului plajei au fost de-a dreptul jignitoare. Mass-media a preluat o declarație de pe rețele sociale în care reprezentanții concesionarului arată că în complexul rezidențial din Năvodari locuiesc medici și avocați care au nevoie de intimitate și că zona este una exclusivistă.

Ce răspuns! Dacă ar fi fost IT-iști sau mineri, fotbaliști sau curieri nu ar fi avut nevoie de intimitate?

Problema nu este tariful de 200 de lei. Într-o economie liberă se pot practica și tarife aberante, iar legea antispeculă nu se aplică și pentru cearceafuri.

Tema serioasă este în ce măsură se respectă contractele de concesiune și care este reacția instituțiilor care au atribuții în ceea ce privește protecția consumatorilor. Deocamdată, nu putem ști.

Este clar că, în materie de contracte, există o zonă a economiei în care acestea nu sunt decât niște hârtii care acoperă o afacere. În realitate, în unele cazuri, contractele sunt facultative, iar clauzele lor sunt aplicate în funcție de interesul unei părți.

De asemenea, sunt situații în care contractele sunt impuse de operatorul economic care are o putere de negociere mai mare și, mai ales în multe cazuri ale persoanelor fizice, contractele nici măcar nu se citesc, doar se semnează. Instituțiile statului care trebuie să urmărească drepturile consumatorilor nu inspiră prea multe așteptări.

Cazul „cearceaful” este unul marginal. Nimeni nu face mari afaceri cu o taxă de 200 de lei. Dar tema arată altceva, mai grav, și anume cât de puțin sunt respectate regulile, în anumite situații, în economia reală.