„Acasă”, vorbim despre dezvoltarea producției interne, în „deplasare”, promovăm importurile

Ce vrea să însemne? La nivel economic, situația este clară. Cel mai mare producător de fertilizanți din România și-a închis activitatea la sfârșitul anului 2021și nu a reluat-o până astăzi. Cauza opririi temporare a fost evident prețul gazului natural, o materie primă esențială pentru producția de îngrășăminte chimice pe bază de azot. În acest context, în primele nouă luni ale anului trecut, conform cursdeguvernare.ro, Egipt și-a crescut exporturile de fertilizanți în România cu 143%, iar valoarea acestora de șase ori, în comparație cu anul precedent. Evident, valoarea îngrășămintelor importate în România a fost influențată și de prețul mare al acestor produse. Este clar, însă, că oprirea producției interne a fost compensată cu importuri din Egipt și din alte state. În același timp, Egiptul este cel mare importator de grâu la nivel mondial, iar România are deja deschis un bun canal de export pe această piață importantă la nivel global.

Din punct de vedere politic, pe termen scurt, încurajarea importurilor de fertilizanți din Egipt și a exporturilor de grâu din România poate fi o soluție. Dar, economic vorbind, în următoarea perioadă trebuie făcut altceva.

Industria de îngrășăminte chimice a fost, în ultimii 20 de ani, în mare suferință în România. Mai multe companii producătoare au fost închise și puse în conservare din cauza datoriilor acumulate și a lipsei de performanță. De ani de zile, se vorbește despre preluarea unor combinate de îngrășăminte de către compania Romgaz în contul datoriilor de plată restante, dar nu s-a întâmplat nimic.

Rezultatele s-au văzut, în schimb, la nivelul balanței comerciale. Deficitul comercial la capitolul produse chimice, din care fac parte și îngrășămintele, a urcat îngrijorător. De exemplu, în patru ani, deficitul produselor chimice a crescut cu 2,2 miliarde euro.

Egiptul nu este singurul stat interesat să aducă îngrășăminte în România. La începutul anului trecut, cel mai mare producător marocan de îngrășăminte pe bază de fosfați, deținut ultra-majoritar de stat, împreună cu Al Dahra, grupul din Emiratele Arabe Unite, care administrează terenurile din Insula Mare a Brăilei, au înființat o companie în România care importă, depozitează și comercializează îngrășăminte. Nu produce în România, ci doar vinde fertilizanți fabricați în Maroc.

În acest ritm, producătorii români riscă să piardă cotă de piață pe plan intern. Și nu doar atât. De mulți ani, experții observă că România exportă grâu și importă pâine congelată sau biscuiți. E un mod de a constata că vindem ieftin și cumpărăm scump sau că exportăm materii prime și importăm produse cu valoare adăugată ridicată. Așa stau lucrurile și în cazul cereale-îngrășăminte chimice. De exemplu, o tonă de fertilizanți costă, în acest moment, cel puțin de două ori mai mult decât o tonă de grâu. Iar, atunci când prețurile cerealelor creșteau, raportul a rămas, totuși, la fel.

Este sugestivă comparația de preț. România ar trebui să se concentreze pe produsele cu valoare adăugată. Nu doar în materie de îngrășăminte chimice, ci și în industria alimentară sau în cea a procesării legumelor și fructelor.

De aceea, „sprijinul acordat fermierilor români pentru accesul la îngrășămintele din Egipt” ar trebui orientat către producătorii interni. Sunt câteva fabrici în România care produc fertilizanți utilizați pe nișe de piață. Sunt câțiva antreprenori români care au investit în această industrie. Ei ar trebui sprijiniți. Ar trebui găsită o formulă de ajutor de stat temporar pentru Azomureș și o soluție pentru combinatele închise. Acestea ar trebui să fie prioritățile guvernului, nu doar importul de fertilizanți din Egipt.