Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Până unde poate creşte salariul minim?

Creşterea salariului minim a devenit deja un gest comun. În ultimii ani, România a avut cea mai agresivă creştere a salariului minim din Uniunea Europeană, atât în moneda locală, cât şi raportată la moneda euro.

Explicaţia oferită de autorităţi pentru creşterea continuă a cuantumului salariului minim, care a ajuns în acest moment la suma brută de 1.250 lei, este că România se află pe penultimul loc din Uniunea Europeană la capitolul salarial. Atunci când salariile sunt mici ele se pot creşte prin măsuri administrative, adică prin decizie guvernamentală. Teroretic, un guvern responsabil se îngrijeşte de salariile cetăţenilor.

Până la un punct, însă. Până la nivelul în care creşterile salariale repetate afectează competitivitatea companiilor. Iar dacă termenul de competitivitate este prea vag, trebuie să explicăm mai clar. Creşterea salariilor prin act administrativ, şi nu prin logica pieţei, poate duce o companie din zona de profit în cea de pierdere. Creşterea fondului de salarii, chiar determinată de creşterea salariului minim, poate dezechilibra finanţele unei companii.

Situaţia este uneori mai complicată. Astfel, companiile exportatoare vor încerca să îşi recâştige competitivitatea pierdută prin salarii bazându-se pe cursul de schimb. Devalorizarea leului în raport cu euro, care îi avantajează pe exportatori, nu poate fi influenţată de o singură companie, dar de o industrie, da. Companiile, afectate de mărirea salariului minim, care au vânzări pe piaţa internă nu vor avea altă soluţie decât aceea de a renunţa la o parte din salariaţi.

Desigur, acestea sunt extremele. O bună parte din întreprinderi se vor adapta la noua condiţie. Cu atât mai mult cu cât economia românească trăieşte, să fim realişti, într-o situaţie cel puţin ciudată. Un milion şi o sută de mii de angajaţi, adică aproape un sfert din numărul total, primesc salariul minim. Este fără îndoială o aberaţie. Care, însă, se explică prin ciudăţeniile existente pe piaţa muncii din România. O parte din micii angajatori plătesc doar parţial salariile pe statele de plată. Pentru a micşora obligaţiile de plată către bugetul asigurărilor sociale de stat, o altă parte din salariu este achitată „la negru”.

În fine, economia reală este, în continuare, plină de persoane fizice autorizate (PFA) şi microîntreprinderi care în fapt sunt folosite în loc de contracte de muncă. În aceste condiţii, salariul minim pe economie a fost utilizat ca un instrument de optimizare fiscală a costurilor sociale ale unei companii. Cei care au pierdut au fost însă angajaţii care au intrat în acest joc întrucât o bună parte dintre ei se vor trezi peste câţiva ani cu plata unor contribuţii sociale atât de mici încât acestea nu le vor permite decât încasarea unor pensii la limita sărăciei. De altfel, cu salarii minime, pensiile nu au cum să fie decât de acelaşi nivel.

Toate aceste mecanisme de micşorare a plăţii contribuţiilor fac justificată creşterea succesivă a salariului minim. Până la un punct, însă. Dincolo de un anumit nivel este nevoie de serioase studii de impact pentru a vedea care este efectul asupra unor industrii, în special asupra celor cu angajaţi mulţi în zona salariului minim şi care produc o valoare adăugată mică.

Nu există astfel de studii sau în orice caz nu pe ele se bazează decizia de a continua sau nu creşterile de salariu minim.

Un fapt este cert. Există deja o presiune pe orizontală, de mărire a tuturor salariilor din economie. Pentru că ne aflăm în momentul în care salariul minim este aproape de salariul mediu înregistrat în urmă cu trei ani. Ceea ce nu poate decât să oblige firmele să mărească toate salariile. Din nefericire pentru companii, însă, în multe cazuri, rezultatele financiare ale companiilor nu justifică măririle de salarii în lanţ.