Băncile italiene, o “afacere” europeană

Asupra nivelului creditelor neperformante există deja o serie de interpretări diferite. Pe de o parte, se vehiculează ideea că nivelul atât de mare de neperformanţe se datorează creşterii economice slabe pe care economia italiană a avut-o în anii de după criză. Astfel, produsul intern brut al Italiei nu a ajuns încă la nivelul anului 2008. Italia a cunoscut o scădere importantă, de 5,5%, în anul 2009, scădere care nu a fost recuperată de creşterile anemice din anii următori. De altfel, anul acesta prognoza de creştere economică este la fel de firavă, de sub 1%.

Dar, nu doar creşterea slabă explică problemele băncilor italiene. Este clar că momentul iniţial a fost înainte de criză, atunci când băncile au creditat din răsputeri economia. După criză, băncile italiene nu au făcut aproape nimic pentru a-şi curăţa bilanţurile. Nu au aplicat metoda românească de vânzare a unor pachete de credite neperformante. Acţionarii nu au capitalizat societăţile bancare, iar acest lucru a fost confirmat oficial chiar de testele de stres făcute la nivel european.

Cu precizarea că sistemul bancar italian are un specific relativ aparte faţă de alte economii europene, în sensul că există multe bănci relativ mici, locale sau regionale. Multe dintre acestea, în ultimii ani, în mod repetat nu au îndeplinit criteriile de stres impuse de normele europene.

În fine, evoluţia economiei italiene, cu o dezvoltare anemică în anii post-criză, este şi ea o explicaţie pentru situaţia complicată în care se află băncile.

De ce însă explodează acum tema băncilor italiene? Pentru că în ultimul timp s-a pus tot mai acut problema găsirii soluţiilor. Iar primul reflex a fost acela de a cere ajutor de la stat. Nu este o surpriză, pentru că imediat după criză băncile au vrut să apeleze la aceeaşi sursă, banii publici.

Doar că lucrurile s-au schimbat mult faţă de anii 2009-2010. Acum, un înalt funcţionar european a folosit sintagma de bănci cerşetoare. În plus, este greu de crezut că un stat care are o datorie publică de 130% din PIB va avea resurse pentru a mai acorda ajutor de stat băncilor. Dar, cel mai important, după criză regulile s-au schimbat. Uniunea Europeană a instituit norme care nu mai permit capitalizarea băncilor cu fonduri publice. Sau, în orice caz, nu în orice condiţii economice. Iar Uniunea bancară care se construieşte doreşte să evite tocmai acest mecanism.

Dacă accesul la banii publici a fost tăiat, soluţia pentru salvarea băncilor italiene ar trebui să fie legată de modelul cipriot. Acolo unde pierderile băncilor au fost împărţite cu marii creditori, cu acţionarii şi cu principalii acţionari. Dar ceea ce este bun în Cipru, nu este la fel de bun şi în Italia. Toată lumea se fereşte să aplice această metodă pentru Italia, pentru că sistemul bancar de aici are o cu totul altă anvergură faţă de cel cipriot şi pentru că au apărut deja creditorii importanţi ai băncilor italiene. Printre ei se numără băncile franceze, germane, spaniole sau britanice, dar şi cetăţenii italieni. Situaţia este aproape la fel cu cea a băncilor greceşti, care fuseseră împrumutate masiv de marile bănci europene.

Deocamdată, nu există o soluţie la “problema italiană”. Avem doar îngrijorare din partea investitorilor pe pieţele financiare şi declaraţii ale politicienilor. Soluţiile, însă, întârzie.