Acordul CETA, cum arată temele sensibile: agricultura şi tribunalele „private”

Desigur, o temă care a suscitat multe dispute este cea agricolă. Primul lucru pe care îl face acordul în materie de agricultură şi industrie alimentară este să crească substanţial cotele de comerţ ale bunurilor agricole. Spre exemplu, pentru carnea de vită cota de import pe piaţa europeană urcă de la 8.000 de tone la 61.000 tone pe an. Pentru carnea de porc este aceeaşi situaţie: o creştere de la 12.500 la 75.000 de tone pe an. La fel stau lucrurile şi în ceea ce priveşte porumbul şi grâul. În contrapartidă, europenii au obţinut o creştere importantă a cotei de brânzeturi care pot intra pe piaţa canadiană, de la 3.000 de tone pe an la 18.500 tone.

Autorităţile europene încearcă să-i liniştească pe producătorii europeni de carne de vită şi de porc aducând ca argument faptul că noile cote reprezintă sub un procent din producţia europeană şi ca atare nu vor constitui o presiune concurenţială serioasă. Fermierii europeni cred însă că mărirea cotelor este totuşi prea bruscă.

În cazul unui dezechilibru pe piaţă, acordul prevede că părţile implicate pot activa o clauză de salvgardare prin care se poate reduce temporar cota importurilor canadiene. Acordul CETA aduce însă şi o noutate. La insistenţele regiunii Valonia, clauza de salvgardare se poate activa şi pentru o piaţă locală, nu doar pentru una naţională.

Cea mai complicată temă agricolă este însă cea a folosirii organismelor modificate genetic, inclusiv în hrana animalelor importate din Canada. Oficialii europeni sunt tranşanţi: importul de animale, vite, porci sau pui, pentru a căror creştere au fost folosiţi hormoni sau organisme modificate genetic este interzis în Uniunea Europeană. De aceea, producătorii canadieni de carne de porc, pasare sau vită trebuie să îşi construiască linii de producţie separate pentru exporturile către Europa. Cu alte cuvinte, exporturile canadiene trebuie să se supună normelor europene care exclud folosirea de hormoni, antibiotice sau organisme modificate genetic.

O altă temă controversată este cea a tribunalelor arbitrale, aşa-numite tribunale private. Principiul general este acela că dacă un stat votează o lege care reduce profitul unei companii, de o manieră discriminatorie, aceasta se poate adresa unui tribunal arbitral. Aceste tipuri de tribunale private au fost necesare în trecut, în special în economii în curs de dezvoltare, cu o legislaţie imprevizibilă. Iar România a fost chemată, în ultimii ani, de mai multe ori, în faţa unor astfel de tribunale. Acest tip de tribunale funcţionează ad-hoc, cu arbitrii privaţi şi aleşi în mod secret. Cel mai cunoscut caz este al companiei suedeze din domeniul energiei, Vatenfall, care a chemat în judecată la un tribunal arbitral guvernul german. Compania suedeză a reclamat plata a 4,7 miliarde de dolari în contrapartidă pentru decizia guvernului german de a închide centralele nucleare după accidentul de la Fukushima.

Tribunalele arbitrale pleacă de la o situaţie de fapt: în acest moment, există mai mult de 3.000 de tratate cu privire la investiţiile internaţionale. Acordul dintre Canada şi Uniunea Europeană aduce o schimbare de abordare a tribunalelor private. Astfel, în loc ca arbitrii să fie numiţi ad-hoc, acordul instituie un grup de 15 judecători permanenţi numiţi cu mandate între cinci şi zece ani, împărţiţi în mod egal între Canada, Uniunea Europeană şi ţări terţe. Bineînţeles, judecătorii nu vor putea fi avocaţi în cauze ale acestor tribunale pentru a nu se afla într-un conflict de interese. În fine, înainte de numirea judecătorilor se va scrie un nou cod de conduită.

Toate aceste schimbări au darul de a revitaliza contestatele tribunale arbitrale. Pentru că principala acuzaţie adusă tribunalelor arbitrale este că prin intermediul lor, marile companii contestă sau modifică politicile publice. Sunt o serie de exemple în acest sens, în industrii precum cea a tutunului, în industria nucleară sau în cea a gazelor de şist. Desigur, tribunalele „private” şi capitolul agricol sunt doar două teme care vizează viaţa de zi cu zi a cetăţenilor europeni şi canadieni, deopotrivă.