Legătura dintre acordul UE-Canada şi proiectul Roşia Montană din România

Concret, este vorba despre faptul că partea canadiană şi-a asumat că odată cu intrarea în vigoare a acordului CETA să reformeze legea privind investiţiile străine în domeniul energetic. În acest moment, legea spune că un investitor străin pentru a avea participare majoritară într-o companie canadiană trebuie să aibă un capital cuprins între un miliard şi un miliard şi jumătate de dolari canadieni. În acest timp, investitorii locali nu trebuie să îndeplinească acest prag.

Un lucru important şi foarte economic stă în acest moment în faţa unor investiţii majore în domeniul exploatării gazelor de şist sau a nisipurilor bituminoase. Este vorba despre costul exorbitant al infrastructurii necesare pentru acest tip de exploatare. Astfel de investiţii se justifică pentru un preţ al barilului de 70-80 dolari. Acum, ţiteiul este la un preţ de 50 dolari pentru un baril. Toate aceste argumente îi fac pe specialişti să creadă că ţiţeiul canadian nu va fi o ţintă de investiţii şi pentru import pentru europeni.

Tribunalele arbitrale sunt criticate şi în cazul temelor de mediu. Dintr-un motiv simplu: există temerea că firmele vor putea ataca la „tribunalele private” politicile de mediu ale statelor. Utilizarea fracturării hidraulice este, de exemplu, o temă extrem de controversată.

România este deja în atenţia specialiştilor prin prisma dosarului Roşia Montană. Există pericolul ca o dată cu aplicarea acordului dintre Canada şi Uniunea Europeană, compania canadiană Gabriel Resources să poată chema mai lesne guvernul român în judecată pentru proiectul mineritului de la Roşia Montană. Dacă ne poate consola cu ceva, guvernul canadian a fost deja chemat în judecată de mai multe ori de o serie de companii care ar fi dorit să dezvolte în Canada o serie de proiecte miniere.

Un alt capitol interesant, care suscită controverse, este cel al aşa-numitelor servicii publice. În mod tradiţional, acordurile comerciale semnate de Uniunea Europeană conţin liste de cu sectoare care urmează să se liberalizeze. Adică, este vorba despre angajamente privind liberalizarea monopolurilor publice, privind obligaţia de a nu favoriza operatorii publici prin subvenţii netransparente, precum, de exemplu, domeniul transportului feroviar şi în fine există angajamente privind nediscriminarea investitorilor în funcţie de naţionalitatea lor. Toate acestea sunt numite „liste pozitive”.

CETA aduce o noutate: introduce sistemul „listelor negative”. În virtutea acestui sistem, Uniunea Europeană se obligă să liberalizeze sectoarele publice, cu excepţia celor incluse pe lista neagră. Cele de pe listă vor fi excluse de la procesul de liberalizare. Teoretic, este simplu. Practic, este mai complicat. 

Există o serie de domenii care sunt considerate servicii publice în Europa, precum justiţia, apărarea sau moneda, dar, de exemplu, serviciul postal este considerat în Franţa serviciu public, în vreme ce obiectivele Comisiei Europene sunt de a liberaliza această piaţă.

Teoretic, unii analişti se întreabă ce se întâmplă dacă o serie de servicii liberalizate astăzi sunt puse pe „lista neagră” a serviciilor publice. De exemplu, dacă internetul, liberalizat astăzi, se decretează de către un guvern ca fiind un serviciu public de educare a adulţilor. Sau dacă o primărie preia serviciul de alimentare cu apă, privatizat până acum. Desigur, sunt doar exerciţii de imaginaţie, dar ele sunt semnificative pentru efectele pe care acordul le poate aduce asupra economiilor semnatare.