Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Cât a pierdut România prin dezindustrializare

S-a scris şi s-a vorbit mult, în ultimii ani, despre dezindustrializarea României. Recent, a apărut şi un studiu intitulat sugestiv „Descompunerea şi recompunerea structurilor industriale din România”, realizat cu sprijinul Patronatului Investitorilor Autohtoni – PIAROM. Am mai avut un studiu realizat anul trecut de către Florin Georgescu, prim-viceguvernator al Băncii Naţionale care trecea în revistă, spre exemplu, industriile autohtone care au dispărut după 25 de ani, cele care au rezistat şi cele care depăşesc producţia anului 1989.

Lucrarea nou-apărută are o altă abordare. Pentru analiză, se pleacă de la o constatare destul de simplă: în toate economiile, industrializarea a  avut ca bază producţia de oţel şi prelucrarea metalelor. Declinul evident al acestei industrii a coincis cu restructurarea tuturor ramurilor industriale, cu dezindustrializarea în sens clasic şi cu apariţia unei aşa-numite industrii 4.0.

Autorii lucrării identifică un senzor relevant al dezindustrializării şi anume comerţul cu fier vechi. Astfel, se constată că fenomenul dezindustrializării nu se limitează la România, ci este o tendinţă europeană. Spre exemplu, volumul comerţului cu fier vechi a crescut în Uniunea Europeană de la 456 milioane de tone, în perioada 1990-1999, la 700 milioane de tone în anii 2000-2009. Este, de asemenea, făcută o raportare a exportului de fier vechi faţă de producţia internă a ţării. Spre exemplu, în anul 2013, Bulgaria exportă mai mult fier vechi decât propria producţie de oţel, Ungaria înregistra un procentaj de 65%, Slovenia de 62%, iar Olanda de 58%. Danemarca este un exemplu la limită: din anul 2006, această economie nu mai produce oţel, iar exportul de fier vechi ajunsese în anul 2010 la 1,6 milioane de tone. În fine, România producea, în anul 1989, 14 milioane tone de oţel, iar în anul 2010, există o producţie internă de 3,7 milioane tone şi avea un export de fier vechi de 2,5 milioane tone. Este, într-adevăr, un indicator mai puţin folosit pentru a arăta dezindustrializarea la nivel european, dar extrem de relevant.

În rest, declinul industriei a venit cu un cortegiu lung de influenţe: scăderea numărului de locuri de muncă în industrie, scăderea ponderii industriei în produsul intern brut şi reducerea contribuţiei la crearea valorii adăugate brute.

În pofida, percepţiilor noastre, România, alături de Cehia, rămâne economia europeană cu una din cele mai ridicate contribuţii ale industriei la crearea valorii adăugate (34%) şi cu o contribuţie importantă în produsul intern brut (25%). Cert este că, aşa după cum constată autorii lucrării, economia construită după arhitectura primelor trei revoluţii industriale este înlocuită treptat de industria noilor tehnologii informatice şi de comunicare.

Ceea ce nu ne împiedică să menţionăm şi o cauză fundamentală a dezindustrializării. Este vorba despre faptul că investiţiile au fost mult mai mici decât indicatorul de creştere a preţurilor. Astfel, s-a ajuns ca în anul 2007, investiţiile în industrie să fie de 8,8 ori mai mari decât în anul 1990, în timp ce creşterea preţurilor, în aceeaşi perioadă, să fie de 3.800 de ori mai mare. Efectul a fost că activele industriale s-au devalorizat masiv şi şi-au schimbat spectaculos structura. Sectorul administraţiei publice şi al apărării a ajuns să deţină, în anul 2014, 43% din activele din economie. În anul 1990, acelaşi procentaj era deţinut de industrie care a ajuns în 2014 să aibă doar jumătate din ponderea deţinută în anul 1990.

Aşadar, ce am pierdut prin dezindustrializare? Active şi mijloace fixe, două milioane şi jumătate de locuri de muncă (reorientate către meserii mai puţin calificate), dispariţia a peste 1.000 de platforme industriale, dar şi a desenelor, schiţelor şi tuturor cunoştinţelor tehnice şi tehnologice. La final, doar o rază de speranţă: Europa construieşte o nouă politică de reindustrializare. Cu cât succes, rămâne de văzut.