Este sau nu sustenabilă legea salarizării unitare?

Pentru a afla răspunsul la “dilema sustenabilitații” ar trebui să prezentăm câteva date privind evoluția salariilor, în ultimii ani. Astfel, salariile bugetare și salariul minim au crescut repetat în ultimii trei ani. Ca urmare a majorărilor efectuate, salariul mediu în sectorul public era anul trecut de 3.126 lei, plus 21% față de anul precedent, în timp ce salariul mediu din sectorul privat a ajuns la numai 2.830 lei, plus 10%, în comparație cu anul 2015. Așadar, suntem în fața unei anomalii: salariile medii din sectorul public sunt mai mari decât cele din mediul privat.

În ceea ce privește numărul salariaților bugetari, în perioada 2005-2008, au fost angajate 166.000 de persoane în sectorul public. Explicația a fost că s-au creat instituții necesare aderării României la Uniunea Europeană, dar sub acest pretext aparatul bugetar s-a umflat. A venit criza, iar angajații din sectorul guvernamental au scăzut cu aproximativ 180.000 de oameni, ajungând la 1.200.000 de persoane. Spre exemplu, în perioada 2009-2012, în instituțiile publice s-a aplicat principiul „un angajat nou la șapte plecări din sistem”. Regula a fost abandonată începând cu anul 2013 și, de atunci, numărul angajaților în sectorul public este în creștere. Din păcate, se constată că în lipsa unei reguli, poate prea restrictivă, angajările în sectorul public se fac fără o analiză fundamentală.

Consiliul fiscal, realizează în raportul instituției pe anul 2016, o analiză în timp a ponderii cheltuielilor cu salariile în totalul veniturilor încasate la buget. Astfel, după anul 2011, ponderea a crescut constant. În anul 2015, salariile reprezentau 20% din veniturile bugetare, în 2016, ponderea a crescut la 26%, ceea ce plasează România la jumătatea clasamentului țărilor europene și peste media europeană care este de 22%.

Mai complicat este că aplicarea programului de guvernare al coaliției politice aflată la guvenare, inclusiv legea salarizării unitare, va deteriora și mai mult indicatorul ponderea salariilor în veniturile bugetare.

Astfel, un studiu recent al Consiliului fiscal arată evoluția anvelopei salariale, prin acest termen înțelegându-se totalitatea cheltuielilor cu salariile, inclusive sporuri sau indemnizații. Anvelopa salarială va ajunge la 10% din PIB, în anul 2020, și chiar la 12% din PIB, în anul 2022. Cel mai redus nivel s-a înregistrat în anii 2011 și 2012, când sub presiunea crizei și a programelor de ajustare convenite cu Fondul Monetar Internațional și Comisia Europeană, anvelopa salarială se situa la numai 7,8% din PIB.

Doar că raportarea salariilor la PIB poate fi înșelătoare. Pentru că produsul intern brut este o țintă mișcătoare, în sensul în care se pleacă de la o prognoză și se ajunge la cifra definitivă la câțiva ani de la închiderea exercițiului bugetar. Mult mai relevantă este ponderea salariilor în totalul veniturilor bugetare. Iar estimările Consilului fiscal, bazate pe strategia fiscal-bugetară, arată că se va ajunge în anul 2020 la 39%, iar în anul 2022, la 47%.

Dacă aceste date vor fi confirmate, România va fi țara din Uniunea Europeană cu cea mai mare pondere a salariilor în veniturile bugetare. Mai precis, în anul 2022, aproape jumătate din veniturile bugetare se vor cheltui pe salarii. În aceste condiții, ne putem întoarce la întrebarea: este sustenabilă această lege de salarizare unitară? Răspunsul este: bani se vor găsi totdeauna. Dar putem să punem problema altfel: își permite România, un stat mult rămas în urmă în ceea ce privește infrastructura, să cheltuiască jumătate din ceea ce încasează la buget pe salarii? Unii vor spune că da, alții, cei din mediul de afaceri, înțeleg că o creștere a cheltuielilor cu salariile bugetare diminuează mult sumele care pot fi alocate pentru investiții. Pentru că pe lângă salarii, România va trebui să plătească asistența socială, pensiile și dobânzile la împrumuturile externe și interne. Din ce mai rămâne și din fonduri europene va mai putea să facă investiții.

Desigur, o soluție sustenabilă există. Este vorba despre creșterea încasărilor bugetare. Numai că până acum rezultatele nu sunt deloc încurajatoare. Raportul Consiliului fiscal arată limpede că România este mult sub media europeană în ceea ce privește veniturile bugetare ca procent din PIB.

Cu alte cuvinte, noi încasăm ca în România și vrem să cheltuim ca în Vest. Ceea ce este imposibil, iar pe termen mediu ne poate duce într-o prăpastie economică.