Halep, singură pe Everest

România nu excelează la niciun capitol în materie de economie sau industrie. Indicatorii economici și sociali plasează România invariabil pe ultimele locuri în Uniunea Europeană. Indiferent dacă vorbim de produsul intern brut pe cap de locuitor sau de productivitatea muncii. Din acest punct de vedere, performanța de a fi pe locul unu în lume într-un domeniu, chiar și în sport, este rară și are un caracter excepțional.
 
Halep a ajuns practic singură pe primul loc în fruntea ierarhiei mondiale. Investiția în Simona Halep, pentru că este o adevărată investiție, a fost una exclusiv privată, a familiei care, din câte se înțelege, a mai avut un ajutor în anii junioratului de la un om de afaceri constănțean. Dar investiția în tenis este una extrem de riscantă. Nimeni nu poate garanta că va fi vreodată amortizată sau, mai mult, că va aduce câștiguri.
 
În România, investiția în tenis este un efort individual și costisitor. De exemplu, la recent deschisa academie de tenis a lui Rafael Nadal taxa anuală este de 56.000 euro. În România, la academia unui fost jucător de tenis cursurile costă aproximativ 20.000 euro pe an. Este clar că vorbim despre costuri prohibitive pentru o familie medie de români.
 
De la stat nimeni nu poate aștepta ajutor. Spre exemplu, Federația Română de Tenis are un buget de un milion de euro, iar, pentru comparație, turneul de Grand Șlam de la Paris, Roland Garros, produce o cifră de afaceri de 230 milioane euro pe ediție, care reprezintă 80% din veniturile anuale ale Federației Franceze de Tenis. Diferența este clară, iar concurența este cât se poate de inegală.
 
Simona Halep a ajuns singură pe Everest. Desigur, alături de ea se află de câțiva ani, de când a intrat în topul mondial, o echipă formată din manager, antrenori, preperator fizic sau psiholog. Dar, dincolo de pregătire, atunci când arbitrul anunța începutul meciului, când liniștea pune stăpânire pe arenă, jucătorul de tenis rămâne singur, cu deciziile lui, cu mingile care ating tușa sau ies afară din teren cu câțiva centimetri, cu încrederea sau cu demonii lui.
 
Câștigurile jucătorilor din turnee, sunt cât se poate de transparente. Ele se găsesc pe site-urile oficiale. Cele din contractele publicitare sunt mai greu de evaluat, dar, de exemplu, averea lui Roger Federer este estimată la 400 de milioane dolari. Câștigurile obținute din tenis de Simona Halep în întreaga carieră sunt la granița a 20 milioane de dolari. Gândiți-va, însă, că Simona Halep, și orice alt jucător de tenis, funcționează ca o firmă mai mare sau mică. Adică, din venituri trebuie scăzute impozitele, cheltuielile cu staff-ul tehnic, cele de transport și cazare la turnee sau cele de asigurare și cele medicale. Balanța de venituri și cheltuieli este pe plus doar pentru jucătorii și jucătoarele de tenis care reușesc să reziste câțiva ani în „top 100 mondial”.
 
Jucătorii români de tenis, inclusiv Simona Halep, nu datorează nimic statului român, pentru că statul nu face nimic pentru evoluția lor. Mai mult chiar reușește să încurce lucrurile. Banca Națională se află, iată, în jurul unui scandal penibil legat de Arenele de tenis din București pe care le are în proprietate. A fost nevoie de o comisie senatorială pentru a afla cât a plătit Banca Națională pentru fosta bază „Progresul” și cu cât vrea să o vândă. Dincolo de tranzacția comercială, important este că Banca Națională a României nici nu a investit, nici nu a cedat baza sportivă și din această cauză România este pe punctul de a pierde definitiv cele două turnee anuale, unul masculin, altul feminin, pe care le-a organizat în ultimii ani.
 
Performanța Simonei Halep, locul unu mondial, vine la 44 de ani de la cea identică a lui Ilie Năstase. Mai mult ca probabil, în tenis, o performanță de nivelul Simonei Halep vom mai avea (dacă vom mai avea) peste câteva decenii. Este la fel și în economie. În unele sectoare, câteva companii sau câțiva oameni fac performanță la nivel mondial. Dacă însă, privim media, rezultatele sunt mai mult decât modeste.