Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Marie France Ionesco în studioul RFI: ”Absurdă este acea lume care nu are o bază metafizică”

marie_france1.png

Image source: 
RFI România

Aflată în România pentru a participa la edițiile omagiale dedicate memoriei lui Lucian Pintilie în cadrul Festivalului Național de Teatru și Festivalului Les Films de Cannes a Bucarest, doamna Marie France Ionesco, fiica marelui dramaturg Eugene Ionesco și o colaboratoare apropiată a marelui regizor, a avut amabilitatea de a accepta să fie invitata emisiunii Zebra, pentru o discuție cu Matei Vișniec și Mihaela Dedeoglu.

 

 

Matei Vișniec - Ce ne puteți spune despre Lucian Pintilie?

Marie France Ionesco - După 1990, când s-a întors în România, pentru că până atunci lucrările lui erau interzise în România, Andrei Pleșu a creat pentru Lucian Pintilie un studio de creație cinematografică. Lucian alegea tineri regizori care aveau nevoie de subvenție din partea ministerului. I-a ajutat pe mulți, dar doi au fost preferații lui: Cristi Puiu și Cornel Porumboiu. Producători americani, englezi, francezi  i-au cunoscut astfel pe regizorii tineri români. De altfel mărturisește în filmul prezentat la TIFF că trebuia să facă asta, că era sensul vieții lui ...

MV - Lucian era o autoritate artistică și morală . Dar cât de greu i-a fost să deschidă porțile în Franța?

MFI - Aici un rol important l-a avut Jack Lang, care atunci, în anii 72-73, conducea Festivalul de la Nancy. El este cel care l-a chemat, iar primul spectacol pe care Lucian Pintilie l-a făcut în Franța a fost Turandot. Directoarea Teatrului de la Ville era atunci Silvia Monfort . A fost un spectacol uluitor, făcut cu pitici... Ulterior Theatre de la Ville, de fapt Jean Mercure, l-a invitat să monteze o piesă a lui Victor Hugo... Lucian glumea, spunea că a fost invitat să facă Hugo, drept care a montat un Cehov. A lucrat la acest teatru timp de 15 ani, până în 1990...

MV - Cum trecea de la limbajul teatral la cel cinematografic?

MFI - Michel Simon, un mare critic de film, care conduce revista de cinema Positif, a scris tocmai asta, că Lucian putea trece cu mare ușurință de la limbajul cinematografic la cel teatral și invers. Lucian nu a lucrat doar în Franța, ci și în America și Marea Britanie. Tot timpul a visat să facă filme în România. Când s-a întors, în 1990, a putut să termine ”De ce trag clopotele Mitică?” Apoi a continuat cu Balanța și toate celelalte . Acum la Les films de Cannes a Bucarest, Horia Lapteș ne-a prezentat un documentar making off, adică l-a filmat pe Pintilie în timp ce filma, mai ales la ”De ce trag clopotele -” avea o vitalitate extraordinară . Acest film de 55 de minute ar trebui să fie văzut, pentru că acolo este el, cu actorii lui de suflet, Victor Rebengiuc, Mariana Mihuț...

MV- Iubea Parisul, Franța, îi plăcea să viziteze?

MFI - Da, era foarte curios în general . Dar când lucra nu-l mai interesa nimic, se închidea în celula lui, devenea un fel de călugăr. A și scris în cartea lui Bricaabrac journal de voyage despre călătoriile lui în Franța și Italia. Dar când intra în lumea creației lui, era ca și cum intra într-o mănăstire.

MD - Dar cum v-ați cunoscut?

MFI - În loc de răspuns vă rog să-mi permiteți să citesc un text pe care l-am scris acum ceva vreme:

Decembrie 1967. Într-o adolescenţă întîrziată, descopeream cu pasiune România. În culmea emoţiei – în ciuda sau din cauza dezastrului din jur –, ameţită de literatura rusă, nu conteneam să repet, spre exasperarea tuturor: „E nemaipomenit, trăim aici în plin Dostoievski şi în plin Cehov.“

Nu vedeam încă – cu toate că sărea în ochi în această ţară – omniprezenţa lui Gogol, a unui Gogol balcanic.

Într-o seară, mă aflam într-un cerc de invitaţi, unde se învecinau, într-o atmosferă de bună dispoziţie, burghezi vechi şi noi, artişti şi veleitari, femei savante şi preţioase ridicole. În această societate amestecată apare un personaj atipic, cu o barbă roşcată, cu o privire intensă şi albastră, ale cărui cuvinte, prin ironia şi gravitatea lor, tranşau într-o manieră radicală conversaţiile acestei lumi de salon. Era Lucian Pintilie, care ne invită, pe gazdă şi pe mine, la o reprezentaţie a ultimului său spectacol, Livada cu vişini. Pasionată de Bread and Puppet şi de Living Theater, fană a lui Grotowski, eram, bineînţeles, admiratoare a lui Cehov, dintr-o pasiune pentru care m-aş fi făcut actriţă.

În holul teatrului, înainte de începerea spectacolului, îi spun, exaltată, lui Lucian Pintilie: „Cehov e autorul meu preferat, îl ador şi plîng întotdeauna la piesele lui.“ Privirea sa albastră viră spre negru şi, stăpînindu-şi politicos enervarea, Lucian Pintilie mă sfătuit să-mi economisesc lacrimile.

De la acea Livadă cu vişini, care a fost pentru mine un electroşoc cu efect întîrziat, mi-au rămas amintiri concrete, senzoriale, adică active. O culoare, o imagine, sunete.

Culoarea. Roşul scenei pe care evoluau personajele. „Soare, gît retezat“, zicea Apollinaire despre acest soare roşu sîngeriu al serii, la anumite crepuscule, chiar înainte de triumful nopţii. Roşul sîngelui generaţiilor de morţi care au locuit acest domeniu, domeniul lor. „Spiritele boierilor alături de cele ale iobagilor, spiritele inocenţilor asasinaţi alături de cele ale asasinilor absolviţi de vină, spiritele fiinţelor şi ale lucrurilor… Spiritul cărţilor şi al lui Grişa, copilul ruinat.“ (Lucian Pintilie: Fragmente dintr-un discurs cu actorii, Arena Stage, Washington, 1988) Toţi vor fi abandonaţi şi, în acelaşi timp, livada va fi abandonată, şi acest abandon va fi crima – inconştientă pentru că e vorba despre uitare – ultimilor locuitori ai acestor locuri. Dar fantomele lor unde se vor întoarce?

Imaginea. Lanul de grîu din actul 2. Act ale cărui neliniştitoare seninătate şi aparentul idilism ne fac cu atît mai mult să resimţim moartea anunţată a livezii. Imagine hiperrealistă, în fond, adevăratele spice de grîu a căror materialitate, grosime vivantă, face palpabilă forţa telurică a ceea ce se naşte, trăieşte, moare şi renaşte. „Dacă bobul de grîu nu moare…“ spune Evanghelia. Da, grîul va renaşte în sezonul următor, dar nu şi lumea din Livada cu vişini, care va fi pentru totdeauna nimicită de Istorie.

Sunetele. Caii înhămați la trăsură, dar şi bagajele pe care le pun şi le aruncă, tocurile grăbite ale ghetelor călătorilor care se întorc în primul act, orchestra evreiască din depărtare, coarda ruptă, bineînţeles, în linişte, dar şi greierii în lanul de grîu (se „auzea grîul“ din actul 2), aerul plin de zgomote al balului: paharele, în primul rînd, dar şi cărţile de joc care se amestecă şi, pe scenă, ghearele cîinelui Charlottei Ivanovna din actul 3, loviturile de topor în cireşi, dar şi mobilele şi bagajele care se fac în grabă, cauciucurile lui Trofimov aruncate pe jos, scîndurile de lemn pe care le bat la ferestre şi, pentru a doua oară, coarda care se frânge.

Sunete ritmînd în mod implacabil, liniştea care devine, de asemenea, auditivă, compactă. Sunete familiare, concrete, ce dau masă şi corporalitate acestei lumi care devine a noastră. Şi Lucian Pintilie o face să existe în mod concret şi material – aş zice în mod carnal – cu elemente împrumutate din realitate, şi o organizează cu rigurozitatea unui geometru, precum pictorii olandezi de interior sau cei suprarealişti, şi ne restituie esenţa realului, ascuns sub sărăcia vieții de toate zilele.

Ne face să fim conştienţi de o realitate pe care ochii şi urechile noastre nu mai ştiu să o perceapă. Redîndu-ne – prin forţa regeneratoare a unei priviri noi – o virginitate a materialului, a palpabilului, concretului, el recreează această realitate. Ochii noştri se deschid, urechile se ascut şi redescoperim şi noi această lume care, în aura clipei revelatoare, ne apare atunci în adevărata sa dimensiune: cea a miracolului creaţiei.

Iată-ne, luaţi prin surprindere, copleşiţi, în faţa miracolului lumii.

Acesta este pentru mine sensul expresiei realism magic, mai ales aplicată în artă de Lucian Pintilie. Acest realism magic se situează la antipodul micii muzici cehoviene, clişeu sentimental de care această Livadă cu vişini m-a vindecat pentru totdeauna, trimiţînd la dracu’ toate violoncelele cehoviene.

Miracolul lumii nu se percepe decît în intensitatea clipei. Nici nostalgie, deci nici melancolie care să ne instaleze în durata moale a dramei, atunci cînd Cehov al lui Lucian Pintilie ne confruntă cu tragicul. Clipa poartă în ea propria moarte, a noastră.

Cehov insista mult pe faptul că Livada cu vişini e o comedie. Fără îndoială, o făcea pentru a contracara realismul sentimental al lui Stanislavski, dar poate că, la o privire mai atentă, o făcea deoarece comicul, destabilizator în cruzimea sa, e, după Cehov, expresia contemporană privilegiată a intuiţiei tragice. Rîsul, cel pe care îl declanşează gagurile metafizice ale lui Buster Keaton, ale fraţilor Marx, al lui Samuel Beckett etc., este rîsul care ne face să plonjăm în perplexitatea lui „ce se întîmplă…?“

Epihodov, alias „22 de nenorociri“, Charlotta Ivanovna, suflet de saltimbanc (ea scoate un castravete din buzunar) – „Îmi doresc atît de mult să vorbesc, să mă destănui cuiva. Dar cui? N-am pe nimeni.“ (actul 2, scena 1) –, bovarica Duniaşa, îndrăgostită de Iaşa, lacheul care n-o iubeşte, sînt, toate, personaje „oficial“ comice.

În viziunea lui Lucian Pintilie, ele nu sînt, de fapt, mai mult sau mai puţin comice – pe cît sînt de tragice –, precum utopistul Trofimov, eternul pomanagiu, precum ferventa şi devotata Varia, anxioasă şi neîndemînatică, sau ca promotorul Lopahin, brută sentimentală, sau ca Liubov Andreevna, zăpăcită, iresponsabilă, sau ca sublimul Firs, senilul flecar impenitent. Toţi pot, în acelaşi timp, să ne facă să rîdem şi să ne emoţioneze, căci toţi sînt pe marginea prăpastiei, condamnaţi să fie expulzaţi în afara livezii cu vişini, în afara acestei grădini ipotecate a Raiului, înfundată în datorii. Nici unii dintre ei nu sînt mai mult sau mai puţin condamnabili decît ceilalţi. Pe rînd vinovaţi şi inocenţi, ei există – asta e tot.

Lucian Pintilie îi arată cu visele şi proiectele lor derizorii, căci nici unul nu se împlineşte. Dar, în acelaşi timp, cum să nu-i iubeşti pe aceşti neadaptați care, după căderea în timp, vor fi condamnaţi la rătăcirea de „altundeva“.

Poate în această empatie cu Cehov s-a format privirea pe care Lucian Pintilie o are asupra lumii şi pe care o regăsim în toată opera sa. Niki Ardelean, colonel în rezervă, penultimul său film, operează şi el printr-o acuitate a detaliului important şi prin tandreţea lucidă, a acestei viziuni care amestecă tandreţea implacabilă, „bucuria deprimantă“, rigoarea indulgentă sau severa indulgenţă. O viziune a lumii bazată pe deriziune şi compasiune. Dacă lumea, aşa cum el ne-o arată, e o „farsă tragică“ (subtitlul pe care Eugen Ionesco l-a dat Scaunelor), nu ne surprinde că volumul său Bricabrac are inscripţionat: „Nu e nimic mai amuzant decît nenorocirea“ (Samuel Beckett)”.

MV - Cât de supărat era Lucian pe România?

MFI - E adevărat, uneori se înfuria, dar era foarte legat de țara lui. Spre deosebire de tatăl meu - care nu era deloc legat de România. Ce leagă, cred, un om de o țară e copilăria. Mai ales pentru artiști, locul unde s-a format limba, ... pentru Lucian asta era limba română, dar pentru tatăl meu nu. El s-a născut în România, e adevărat, dar avea 2 ani când a venit în Franța. Apoi, din motive complicate, s-a întors în România când avea 13 ani, dar nu s-a adaptat deloc. Nu știa limba, era un străin . A și scris undeva ”Așteptam doar o ocazie ca să plec cât mai repede” și chiar așa s-a întâmplat. Asta nu înseamnă că n-a avut prieteni în România, de fapt mama mea, Rodica Burileanu,  e româncă...

MV - Cu cine ați vorbit mai mult românește? Cum ați învățat românește?

MFI - Nu cu ei. Ei în casă vorbeau în românește mai mult atunci când nu vroiau ca eu să înțeleg... Dar am învățat românește din discuțiile cu prieteni, cu Mircea Eliade. Cu Cioran nu vorbeau românește niciodată, doar în franceză. La un moment dat tata, care fusese profesor, mi-a spus ”Alors tu vas l'apprendre correctement”. Și așa m-am dus la Sorbona, am învățat gramatică... dar cu prietenii am învățat; Sergiu Celibidache de exemplu , ne duceam la ei în vacanță, acolo am învățat să înot și să vorbesc românește...

MV - Și ați înotat foarte bine și în limba română pentru că ați și tradus din limba română ...

MFI- Da, Sorin Titel a fost primul din care am tradus, ”Le long voyage du prisonier”, apoi am tradus din Breban, o nuvelă de Mircea Eliade, dar mai ales l-am tradus și pe Lucian Pintilie. Am tradus evident cartea lui, Bricabrac, și am lucrat mult cu el pe vremea când făcea adaptările pentru Theatre de la Ville. Și evident făceam subtitrările pentru filmele lui.

Tatăl meu a vrut să-mi transmită pasiunile lui în literatură. Prima carte, pe care mi-o citea la lumânare, când eram foarte mică, era ”Le grand Mone” și apoi ”Avec un coeur simple” de Flaubert. Și spunea că după ce-mi citea așa ceva nu-mi mai putea citi reviste pentru copii. Sigur că îmi vorbea și despre teatru; mie îmi plăcea Molière, dar el mi-l recomanda și pe Shakespeare. Vorbeam mult despre teatru. Una dintre piesele lui, ”Jacques ou La Soumission”, la început, când eu eram copil, el n-a vrut să o văd... Piesa asta e de fapt povestea lui. Povestea unui tânăr care vrea absolutul, care se exprimă prin oximoronuri, căldură înghețată, noapte luminoasă, etc. El când era tânăr a vrut să se călugărească și avea un confesor la Schitu Darvari. Și până la urmă se lasă sedus de lume, de literatură, de iubire - asta e povestea . Iar a doua parte a lui Jaques se numește ”L 'avenir este dans les oeufs”, dar până la urmă ouăle devin omletă, deci tot ce creăm este destinat dispariției. Iar el nu vroia să văd eu piesa asta, pentru că eu eram unul din acele ouă. El îmi spunea că eu eram cea care l-am reconciliat cu lumea aceasta, prin nașterea mea.

El ținea mult la această expresie, teatru al absurdului, explica că prin ”absurd” nu înțelege comic. Sensul este că e absurdă o lume care nu are o bază metafizică. Dacă nu există o realitate spirituală intrinsecă  eternă, atunci nimic nu are sens. De ce personajele din Scaunele sunt invizibile? Pentru că mâine poimâine vor muri...

MV - Se confrunta tatăl dvs cu gândirea politică corectă?

MFI - Olala, în anii 60 70 chiar și 80 intrega lume a teatrului era sub semnul corectitudinii politice. Gândirea corectă era brechtianismul . Și, știți cum e... Brecht e mai puțin redutabil decât brechtienii! Iar brechtienii făceau o adevărată cenzură, iar pe tatăl meu vroiau să-l dea la o parte.

MV - Îmi amintesc că în septembrie 1987 când am ajuns în Franța am intrat în apartamentul dvs din Montparnasse... simțeam că intru într-un templu, era casa lui Ionesco...

MFI - Din 1964 ne-am mutat în Montparnasse, pe vremea aceea era acolo și gara de unde luai trenul pentru Bretania, Normandia ... Părinții mei n-au avut niciodată mașină, nu au condus niciodată, și nici eu, așa că ne-a convenit să stăm acolo, este foarte central. E interesant că e un cartier care pare agitat, dar dimineața e o liniște foarte plăcută,

MV - Ați evocat numele unui sat, nu departe de Lavalle, care este satul pe care Eugen Ionesco îl considera satul său natal. Acolo a făcut școala primară, era refugiat în anii războiului acolo. Școala din acel sat se numește astăzi Eugene Ionesco. Mai mergeți pe acolo?

MFI - Da, Chapelle-Anthenaise, mă duc acolo din când în când, e adevărat că în ultima vreme mai puțin. Dar lucrurile s-au schimbat mult. Când tata era mic acolo erau numai ferme, acum nu mai e nicio fermă, iar oamenii iau autobuzul și se duc să muncească la o fabrică din apropiere. Ne povestea că atunci când era elev trebuiau să cânte în capelă, iar preotul îi spunea ”Taci Eugene, cânți fals!” - pentru că el cânta cam fals...

MV- Vă amintiți prima dvs călătorie în România?

MFI - Da, a fost în 1967, în 22 decembrie, aveam 23 de ani. Tata nu a prea fost de acord, dar eu vroiam să văd, am fost foarte emoționată. E ciudat pentru că în Franța majoritatea intelectualilor erau de stânga, în România era invers. Dar nu erau totuși de dreapta, erau oameni cu spirit liber, Mihai Nasta, Matei Călinescu, Augustin Doinaș, Ion Vianu, Sanda Galopenția... Sigur că le era greu, nu puteau ieși din țară etc, dar în sufletul lor erau oameni liberi.

Marie France Ionesco în dialog cu Matei Vișniec și Mihaela Dedeoglu
Tags: