Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Regizorul Andrei Șerban la RFI: ”Shakespeare ne vede pe noi toți așa cum suntem: niște clowni...”

andrei_serban4.png

Image source: 
RFI România

”Shakespeare ne vede pe noi toți așa cum suntem, niște clowni, niște mici naivi, nepregătiți să înțelegem forțele mari care există în noi, forța dragostei, a pasiunii... Noi nu înțelegem ce ni se întâmplă și din asta provine comicul. Comicul neînțelegerii, al erorii, asta e comedia umană...” Regizorul Andrei Șerban ne-a făcut onoarea de a vorbi la RFI România despre cele două premiere pe care le-a avut recent la Teatrul Bulandra din București, Richard al III-lea și Zadarnicele chinuri ale dragostei:

 

 

- De ce Richard al III-lea și de ce Teatrul Bulandra?

- Teatrul Bulandra pentru că este singurul teatru care m-a invitat. Richard al III-lea, pentru că este piesa zilei: aproape tot ce se întâmplă în jur, în lume, în politică, rezonează în această piesă colosală – este un subiect universal și valabil în acest moment. Vorbește despre noi, despre pasivitatea noastră politică, despre faptul că acceptăm atât de ușor ca un dictator să ne conducă... Ne plângem tot timpul, dar de fapt noi suntem cei care îi permitem. Vina a cui e? Faptul că Hitler a ajuns la putere a cui vină a fost? Faptul că Trump e acum la Casa Albă și că mai mult de jumătate din America e îngrozită, a cui vină a fost când l-au votat?

La Shakespeare sunt niveluri foarte diferite la care putem privi o piesă. Unul este nivelul politic, altul social, altul religios, altul metafizic, altul personal.... Și la acest nivel, personal, cel puțin pentru mine, este cel mai important, pentru că în fond este vorba despre mine. Despre posibilitățile de a face rău care există în mine. Faptul că sunt inconștient, că sunt adormit, că sunt indiferent la tot ce se întâmplă în jur, la faptul că sunt eu însumi hipnotizat de ce mi se întâmplă. E un fel de oglindă... observ la mine anumite trăsături pe care, dacă nu le observ, dacă nu am rigoare, dacă nu îmi țin conștiința trează la tot ce mi se întâmplă, pot să devin eu însumi un astfel de personaj negativ.

Mi s-au adus critici în presă pentru că la un moment dat apare un speech de 2 minute, un pamflet politic, în care este un mic citat din Dragnea, pe care îl spune Richard.... Tocmai înainte de emisiune m-am întâlnit cu prietenul meu Gabriel Liiceanu care spunea ”Nu vreau să văd acest spectacol...” L-am întrebat de ce și el îmi spune ”Am auzit că e ceva oribil, faptul că îl folosești pe Dragnea în spectacol mă oripilează”. Ei bine aș vrea să-i spun pe această cale, îi dau un bilet să vină să vadă spectacolul, că folosirea acestui artificiu este absolut justă. De ce? Pentru că vezi cum un personaj ca acesta este folosit într-un fel absolut ironic, se râde în hohote în sală, și în special acum, în preajma alegerilor, e un moment foarte important de a arăta, de a demasca, nu doar că un om ca acesta poate să ne conducă, ci ceea ce facem noi, ceilalți. În spectacol actorii îi întreabă pe oamenii din public: ”Voi râdeți, dar de cine râdeți voi în clipa asta?” E un fel de scuturare a spectatorilor pentru ca ei să iasă din letargie. Teatrul poate trezi instantaneu ceva în conștiința oamenilor. Pentru mine e un moment foarte important acel intermezzo, nu este un moment gratuit...

Nu venim la teatru doar ca să râdem, să aplaudăm etc, ci ca să fim provocați, să-mi pun eu, spectator, întrebări, ”De ce sunt eu așa cum sunt”...

- Să vorbim puțin despre text...

- Da, problema traducerilor e o problemă, pentru că traducerile mereu folosesc cuvinte greoaie, expresii învechite, care parcă vin din letopisețul lui Neculce, sunt cuvinte pe care nu le mai folosește nimeni, și atunci nu trec rampa, nu trec granița dintre scenă și spectatori. Împreună cu Daniela Dima, colaboratoarea mea de ani de zile, ne străduim luni și luni de zile ca să găsim cuvântul just, care să exprime mesajul, prin limbajul care e folosit de toată lumea azi, dar care în același timp să nu vulgarizeze... E foarte greu, pentru că în limba engleză există deja o ambiguitate a limbajului, fiecare frază, vers, are un mister al lui care este intraductibil... așa cum Eminescu aproape că nu poate fi tradus, nici Shakespeare nu poate fi tradus astfel încât să poată fi transmisă această ambiguitate. Dar, prin traducere, măcar să facem textul clar. Claritatea e esențială, altfel omul se plictisește în sală. El își spune ”Acum sunt la Shakespeare, sunt la un act cultural, un act artistic, îmi fac o datorie culturală...” etc și toate astea sunt cuvinte moarte ...

Eu mereu spun că noi în teatru suntem ca pe un vapor. Căpitanul vasului, în acest caz regizorul, trebuie să aibă un plan general. Trebuie să știe unde merge vaporul, care este ruta. Se întâmplă că pe vas, în drum, pe mare, apar lucruri neașteptate, furtuni, lucruri pe care nu le poți prevedea și atunci se întâmplă detururi, greșeli, și nu poți fi sigur de nimic. Dar dacă ai deja un plan, și noi am avut o idee foarte clară de ce facem Richard al III-lea, singurul port în care acest vas poate să găsească liniștea, tilul acelui port este ”Acum”, în acest moment, ....

Doar dacă ești foarte disciplinat poți să fii liber

- Marius Manole a fost o evidență de la început?

- Multă lume mi-a zis ”Ce, ești nebun să-l iei pe Marius Manole? e manierizat, joacă în prea multe spectacole, face șușe, nu refuză niciun rol, nu mai are niciun criteriu de valoare, s-a vândut, a devenit comercial” etc, foarte multe lucruri urâte mi s-au spus despre el și este complet neadevărat. Pentru că este un om cu o candoare, cu o dorință de a lucra, cu o dorință de a căuta, de a găsi, prin teatru, prin actorie, un mesaj semnificativ pentru lumea de azi... El acuma face propagandă politică, foarte bine, e alegerea lui, merge în piață, e chiar important, e o datorie cred. Pentru mine important este teatrul, iar în teatru el este un actor atât de disciplinat, atât de însetat să facă lucruri noi... Am un respect infinit pentru el și l-am luat în acest rol în care foarte puțini credeau că va fi în stare să-l realizeze și cred că s-a depășit pe el însuși. Cred că este cel mai bun rol pe care l-a făcut până acum și nu pot decât să-l felicit.

- Este atins de focul sacru și se simte lucrul acesta. Am remarcat de la prima sa replică modul în care își dozează efortul...

- Da, pot să spun că l-am ajutat, pentru că e vorba de cum îți dozezi ritmul. În teatru ritmul este secretul. Dacă ritmul unui spectacol, al unui actor, în special un rol principal, nu e ales cu o precizie absolută, atunci nu poți fi liber – pentru că doar dacă ești foarte disciplinat poți să fii liber – mi-am dat seama împreună cu el că într-adevăr, însușindu-și această disciplină, această rigoare, atunci când e pe scenă e liber... are libertatea de a improviza pentru că structura, baza e foarte precisă.

- Înainte de a trece la al doilea spectacol mă întorc și vă întreb: George Ivașcu a fost o evidență pentru rolul regelui Eduard?

- Nu, a fost o întâmplare, era un alt actor inițial, care a renunțat să mai joace și atunci într-un fel din disperare am ajuns să mă întreb dacă George Ivașcu și-a terminat această carieră politică care i-a făcut numai rău, acest ministeriat l-a îmbolnăvit... El era într-o stare de depresie adâncă ... l-am ajutat să redevină ceea ce este, un actor plin de talent , plin de har ... mi-a făcut plăcere să lucrez cu el prima oară și apoi a doua oară imediat în Zadarnicele..., pentru că am simțit în el o imensă forță ludică și o mare variație de mijloace, pentru că el joacă de fapt patru roluri : unul comic, unul tragic, unul grotesc, e extraordinară paleta lui

- Sunteți mulțumit de ecourile acestor spectacole?

- Criticile sunt foarte favorabile, fiecare e liber să creadă ce dorește. Toată viața am fost un regizor controversat. Nu a fost un singur spectacol care să primească adeziune totală . Chair și Livada cu vișini cu Meryl Streep pe Broadway, chiar și Trilogia greacă care a cutreierat mapamondul în 30 de țări și festivaluri, toate au fost adulate de unii și absolut denigrate total de alții. E destinul meu. Eu când fac un spectacol am impresia că e atât de clar, e atât de limpede ce vreau să spun și mă aștept să fie acceptat sau măcar înțeles... Ei bine, nu e cazul. M-am consolat că ăsta e destinul meu și poate că așa e bine să fie.

 

A vorbit subconștientul din mine? Habar n-am

- Să vorbim puțin de Zadarnicele chinuri ale dragostei...

- M-am gândit că după Richard trebuie să ne destindem puțin, pentru că în orice piesă a lui Shakespeare, chiar și în Hamlet, sau în Machbet, în tragediile cele mai cumplite, autorul introduce mereu scene de comedie. Pentru mine a face o comedie adevărată a fost un fel de act de însănătoșire - personală cel puțin. Pentru că nu mai puteam: când am ieșit din marasmul acelei piese cumplite și care are un decor – pentru că n-am vorbit de decor – la Richard al III-lea am semnat decorul eu însumi – decorul este o cutie galbenă - m-am trezit noaptea la ora două și mi-am spus că vreau să fie decorul galben. A vorbit subconștientul din mine? Habar n-am de ce galben. Și criticii mi-au spus de ce galben, pentru că eu nu înțelegeam... au zis: ”Regizorul a ales culoarea galbenă ca să arate icterul societății, trăim într-o societate bolnavă”. Eu am zis ”Foarte frumos, habar n-aveam că asta e explicația...” Galben este culoare răului, a bolii din noi... mi-ar fi plăcut să am eu ideea asta dar nu știam de ce... oricum, e galben.

Ei bine, la Zadarnicele... ne aflăm într-un decor verde, avem o pajiște verde și avem trei pereți foarte înalți , toți pictați cu graffitti, cele mai colorate graffitti posibile, care reprezintă lucrările unor pictori mari , nesemnate, evident, pe care Puiu Nicolae le-a selectat din diferite expoziții. Ele explică situația reală a piesei care se întâmplă în afara orașului... Regele și acoliții lui s-au gândit să stea pentru trei ani de zile în austeritate, să citească, să se instruiască, să-și folosească inteligența, să-și uite trupul, emoțiile, să-și uite instinctul, adică exact tipul intelectualului care trăiește doar în cap. Ca să ce? Ca să afle că e imposibil să trăiești doar în cap, doar cu capul. Că într-un fel partea cealaltă , animalul din tine, izbucnește, și atunci unde mai este relația armonioasă dintre minte, emoție și trup?

Asta e de fapt una din temele piesei. Pentru că vezi cum apariția femeilor, care aveau interdicție să intre în cetate, apariția femeilor schimbă tot. Dintr-o dată relația dintre bărbați și femei devine extraordinar de amuzantă dar și de o complexitate infinită, pentru că... nu vreau să spun ce se întâmplă, vreau să ținem secretul, pentru ca oamenii să meargă să vadă spectacolul. Totuși spun că la un moment dat, în această confuzie a energiilor de tot felul - motive sexuale care îi fac pe băieți să fie din ce în ce mai confuzi, mai pierduți, mai imaturi, ca și cum ar fi în pantaloni scurți – și deodată, la un moment dat vine vestea morții regelui... ideea morții, de fapt nu ideea ci faptul morții, îi prinde pe neașteptate, și atunci toată comedia se schimbă, apare gravitatea situației, nepregătirea față de moarte - pe care o avem cu toții - îi face pe actori și pe personaje și pe spectatori, să intre într-o stare de o intensitate absolută. Finalul piesei pentru mine este foarte special. Cred că n-am făcut niciodată un spectacol cu un final mai puternic decât acesta.

- Cum e când treceți de la tragedie la o comedie atât de spumoasă?

- Prima încercare este de a-i atenționa pe actori că trebuie să găsească adevărul în situația personajului de pe scenă și să nu încerce să fie cabotini. Asta pentru că la noi cabotinismul este o marcă a actorului, și în special în România, unde așa zisele cioace, bancuri, așa zisele cârlige, sunt pentru mine detestabile, și nu fac decât să arate cât de mecanici suntem ca oameni și cum de fapt ne vindem ușor pentru ceva trivial.

Interesul imens a fost și rigoarea de a fi mereu în situația de pe scenă, să nu ne gândim ce produce comedia, ci să fim cât mai serioși, cât mai adânc implicați în problema personajului, pentru ca jocul să fie pur, să aibă integritate, puritate, limpezime, actorii nici nu trebuie să-și dea seama că sunt comici, trebuie să aibă sinceritate, pentru că atunci comicul este natural, uman, atinge umanitatea adâncă...

Trebuie să arătăm cum Shakespeare ne vede pe noi toți cum suntem, niște clowni, niște mici naivi, nepregătiți să înțelegem forțele mari care există în noi, ale dragostei, ale pasiunii... Noi nu înțelegem ce ni se întâmplă și din asta provine comicul. Comicul neînțelegerii, al erorii, asta e comedia umană. Sper să se vadă într-un fel că acești actori sunt binecuvântați de lumina lui Shakespeare și de vibrația lui, care este de o frumusețe și de o candoare absolută

 

Dacă actorul înlăuntrul său, în întunericul lui, nu primește lumină, atunci nu se întâmplă ce trebuie ...

- La spectacolul acesta semnați și regia și luminile....

- Pentru mine lumina este un instrument emoțional , produce emoție - calitatea luminii, calitatea penumbrei, ambiguitatea care rezultă din jocul luminii și penumbrei, deseori suntem în pădure, desișul pădurii..., noaptea, ziua, tot ce se întâmplă în interiorul personajelor, toată complexitatea asta se revarsă în lumină sau în lipsa ei. Dacă actorii sunt într-o atmosferă de lumină justă atunci e posibil ca ceva să se întâmple. Dacă lumina nu e justă, dacă actorul înlăuntrul său, în întunericul lui nu primește lumină atunci nu se întâmplă ce trebuie ...

- Poate că lumina nu e recompensată cum trebuie în teatru, poate ar trebui să existe mai multe premii pentru asta ...

- Iertați-mă, premiile nu înseamnă nimic, poate am avut prea multe premii în viață, pentru că realmente acum nu dau doi bani pe ele...

- După aceste două spectacole spre ce vă îndreptați acum?

- Deocamdată vom face o lectură cu o piesă pe care a scris-o Radu Paraschivescu - e prima lui piesă - la Teatrul de Comedie, suntem deci în stadiul de lectură, vom vedea ... Felul în care scrie Radu e cu totul special, axat în contemporaneitate... Dacă va fi realizată, va fi realizată într-un an, nu acum, poate în toamna anului viitor. După aceea mă voi întoarce la New York, unde locuiesc o parte din timp, iar planurile pentru viitor sunt pentru moment neclare. În teatru nu mai sunt bani. Bine, nu mai sunt bani în România în general, dar în teatru și mai puțini. În teatru nu sunt bani de proiecte, nu sunt bani de colaborări, deci în momentul ăsta nu mai am nicio invitație de a reveni în țară, de a face ceva, și lucrul ăsta mă alarmează puțin. Dar poate, cum orice rău e spre bine, voi avea timp să-mi încarc bateriile, să citesc mai mult, să văd mai multe filme și poate voi scrie o carte... pe care am promis-o de mult timp Lidiei Bodea, la Humanitas, de ani și ani de zile și încă nu am avut timp s-o scriu. Poate acum o voi scrie.

- Care va fi subiectul?

- Despre viață și despre teatru și despre mine...

 

Nu sunt bani nici să aprinzi lumina. E demențial ce se întâmplă...

- Să mai rămânem puțin la această problemă a banilor. Ce vă spun prietenii dvs din teatrul românesc despre condițiile financiare în care lucrează?

- De exemplu Teatrul Metropolis, teatrul dramaturgilor, aud că s-ar putea să se închidă, pentru că aceste teatre se bazează exclusiv pe colaborări, iar colaborările nu mai pot fi plătite pentru că nu sunt bani. Salariile actorilor din teatre s-au mărit, e adevărat, dar în același timp banii de producție, ca să produci un decor de exemplu, costume, să plătești un regizor, nu mai există. Chiar lumina nu mai poate fi plătită, această lumină de care vorbeam, costă și ea. Probabil că vor fi din ce în ce mai puține spectacole, iată, nu sunt bani nici să aprinzi lumina, e demențial ce se întâmplă, intrăm în epoca de piatră. Evident politicienii fac asta ca să câștige voturi, promit minciuni ca întotdeauna, nu se țin de nicio promisiune și astfel se ajunge în situația asta, o situație realmente periculoasă

- Din experiența dvs din alte țări, cum ar trebui oamenii de cultură să se organizeze?

- Ar trebui o frondă mult mai puternică...  E adevărat, în America toate finanțările sunt private și asta de multă vreme, e o tradiție. Finanțările nu vin de la guvern, artiștii nu depind de politicieni. În schimb depind de bogătași. Iar când lucrezi la Metropilitan Opera cum am lucrat eu, de două ori... prima oară a fost extraordinar, am avut toată libertatea posibilă, a doua oară, când am montat Faust, pentru că unor bogătași care plătesc bani grei operei nu le-au plăcut ideile mele pentru Faust, am avut o cenzură foarte puternică. Conducerea Operei mi-a cerut să revizuiesc spectacolul, să schimb spectacolul. Deci iată, plecat din România de sub Ceaușescu ca să găsesc libertatea în America, mă duc la Metropolitan Opera și exact acolo sunt mai cenzurat ca oriunde în lume! Deci, vedeți, nicăieri nu e chiar ideal. Sigur că ce se întâmplă acum (în România – n.r.) e foarte periculos

- Urmăriți evoluția teatrului independent din România?

- Am și lucrat cu teatrul independent. Am făcut Pescărușul, unul din spectacolele mele cele mai dragi, fără bani, la Unteatru, nimeni nu a fost plătit, inclusiv eu, totul am lucrat din dragoste de meserie, ceea ce ar trebui să facem... Evident, trebuie să și mâncăm din când în când, să ne întreținem familiile, dar pasiunea este cea care ar trebui să ne ghideze, și uităm asta des.

Aș vrea să aduc un mesaj pozitiv acum în finalul discuției: într-un fel teatrul se poate face oriunde. Sigur că e frumos să fac o lumină extraordinară care să aducă emoție, dar eu pot să fac teatru și într-un beci, într-un subsol, sau pe stradă, sau într-o grădină, oriunde... Teatrul se poate face oriunde, unde există doi oameni pe o scenă sau într-un spațiu gol, cum spunea Peter Brook, când se întâmplă ceva între ei și altcineva care-i privește, apare un moment de teatru. Chiar dacă am un singur spectator. Pe vremuri, în secolul XVIII de exemplu, regele era singurul spectator, la piesele lui Molière de exemplu. Deci cu doi actori și un spectator, teatrul se poate întâmpla oriunde. Sigur că imaginația poate să te ducă departe ... vreau să spun că vrem să rezistăm prin teatru și să arătăm prin teatru că viața trebuie respectată și trăită cu potențialul deschis la maximum.

Regizorul Andrei Șerban la RFI România