Diana Stănculeanu: "La 30 de ani de democrație noi nu avem o viziune coerentă cu privire la felul în care ar trebui să ne educăm copiii"

Invitată în cadrul emisiunii RFI360, Valentin Panduru a deschis discuția cu psihoterapeutul Diana Stănculeanu cu o atentă privire acordată copiilor. Într-o țară în care avem copii care distrug o școală sau copii mici care agreseaza copiii mai mari dintr-o școală, și a amintit și de copii care inițiază apeluri false la 112.

“Avem studii naționale care ne arată că, indiferent de zona urbană sau rurală, de nivelul de educație al părinților, în 6 din 10 familii copiii sunt crescuți cu bătaia, cu critică, cu umilință. Avem foarte multă neglijare și abuz emoțional. Aproape 10% din copiii țării au unul sau ambii părinți plecați în străinătate, ceea ce îi lasă pe ei în mare vulnerabilitate, avem peste 80% dintre copii, elevi, care spun că măcar o dată în experiența lor de elevi au fost umiliți sau jigniți în față clasei de către un cadru didactic. Deci, iată că avem copii care par să aibă tot mai multe și mai grave dificultăți emoționale și comportamentale, însă cred că este foarte important că noi, ca adulți, să ne gândim în ce măsură nu cumva avem o contribuție la apariția acestora, dat fiind faptul că și experiența de viață și experiență clinică și foarte foarte multă cercetare și teorie în domeniul dezvoltării copilului arată cât de importantă este contribuția familiei în gradul de armonie cu care se structurează personalitatea unui copil, și avem aproape mereu ipoteza că atunci când ajunge să pară că se comportă rău, probabil ceva la fel de rău se petrece în jurul lui sau cu el.” spune Diana Stănculeanu.

Este ca un strigăt de ajutor?

“Uneori da, este un strigăt de ajutor. Foarte multă teorie în zona dezvoltării copilului vorbește de problemă că simptom, de comportamente dificile care vin să ne arate în ce zonă are copilul respectiv dificultăți și care ne invită cumva să ne uităm ce este în spatele acelui comportament, care este funcția pe care el o îndeplinește în viață copilului respectiv și din acest punct de vedere, nu o să uit niciodată lecția învățată de mine, ca student la psihologie. Îmi amintesc un profesor care ne spunea să nu uităm niciodată că, în spatele unui copil cu comportament delicvent sau a unui copil olimpic s-ar putea să fie aceleași nevoi nesatisfăcute. S-ar putea ca fiecare dintre cei doi copii să își dorească foarte tare atenția celor din jur, doar că unul a învățat să și-o securizeze fiind excepțional, iar celălalt, eșuând probabil în a securiza atenția părinților lui făcând lucruri normale, ajunge să facă alte categorii de lucruri excepționale care cu siguranță au atras atenția.”

Care este rolul, care este locul copilului în societatea noastră astăzi, după 30 de ani de libertate?

“Dragii de ei, au un loc tare complicat, un loc în tranziție pentru că, haideți să ne uităm la ce a însemnat sistemul educațional în acești 30 de ani, câte tentative de transformare și de reformă a educației, niciuna finalizată cu o viziune completă, cu obiective pe termen mediu și lung, toate balbe, toate care au dus în foarte mare confuzie copiii și mare parte din părinți, ori școala repezintă unul dintre mediile de viață ale copilului și unul dintre mediile în care un copil crește și se dezvoltă într-o manieră extrem de semnificativă și iată, acest mediu în sine a fost contaminat de aproape două generații, dacă ne gândim la generații din perspectiva sociologică 10 - 15 ani. Suntem la 30 de ani de democrație și noi nu avem o viziune coerentă cu privire la felul în care ar trebui să ne educăm formal copiii. În ceea ce privește familia, nici acolo lucrurile nu au cum să fie într-o coerentă absolută, date fiind transformările uluitoare prin care societatea noastră a trecut și trece încă. Dacă luăm că exemplu piața muncii, menționam mai devreme cei aproape 10% dintre copii care cresc cu lipsa unui părinte sau ambii părinți fiind plecați la muncă în străînătate. Acum 30 de ani nu vorbeam despre migrație economică, avem un fenomen extrem de mic și foarte bine ascuns de migrație politică, acum vorbim de migrație economică, de migrația clasei mijlocii, a famililor constante și stabile financiar, cu un nivel de educație foarte mare care își permit atunci când pleacă să-și ia și copiii după ei. Până acum, în mare parte, fenomenul de migrație a presupus familii deja vulnerabile, economic, social, educațional, care au lăsat copiii în urmă, la fel de vulnerabili. Avem practici de educație parentală, că să rămânem tot la familie, practici de educație parentală complicate. Noi spunem mereu că România nu are o tradiție în educație parentală dar avem o tradiție în educație parentală , -bătaia este ruptă din răi, copilul trebuie pupat doar în somn-. Pe de altă parte, de ceva timp, au crescut în vizibilitate și voce, celelalte modele de educație parentală, acelea pozitive, cu blândețe și respect față de copil, dar care aduc și ele foarte mare confuzie în mintea actualelor generații de părinți, foști copii crescuți cu bâta și cu critica, actuali părinți care își doresc să-și crească copiii altfel. Le iese din când în când, le iese până la un punct dincolo de care nu mai știu ce să facă. Eu în mare parte din munca mea lucrez cu părinți și, aproape de cele mai multe ori, întâlnesc părinți care își iubesc enorm copiii, care au cele mai bune intenții, dar care se simt complet neutilati, neechipati, în a-și crește copiii astfel încât să o facă și corect și sănătos, și să pună cumva într-o debara bine închisă cu cheia tot ce au învățat ei despre educație parentală în propriile familii. Tot ce au moștenit. Moștenirea asta este cumva în noi, scoate capul urâțel fix în momentele când nouă ne este foarte foarte greu, când copilul îmi apasă vreun buton fierbinte. Creierul adoră din păcate căile scurte și calea cea mai scurtă pe care creierul o bifează este la modelul familiar, și dacă atunci când eu o enervam pe mama, mama mă trosnea, deși eu că adult am citit toată literatura de educație parentală pozitivă, când copilul meu mă enervează, prima varianta care o să-mi vină la mână va fi tot trosnitul, chiar dacă după aceea o să am multă rușine, multă vinovăție, o să încerc să repar, o să-mi cer scuze, o să-mi spun iar că eu vreau să îmi cresc copilul altfel dar până nu mai repar eu un pic pe mine și nu muncesc un pic cu mine creierul tot la scurtătură o să apeleze.”

Interviul acordat de Diana Stănculeanu emisiunii RFI360, poate fi urmărit în întregime mai jos.

Alte ediții ale emisiunii RFI360: https://www.rfi.ro/tag/40-de-minute