Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


De ce a rămas România în urma Europei Centrale? O discuție cu Stelian Tănase...

tanase.png

Image source: 
RFI România

Acum 30 de ani, românii ieșeau din comunism traumatizați de una dintre cele mai crunte dictaturi din regiune dar și cu foarte multe speranțe. Curând însă, avea să se vadă că România rămâne în urmă față de statele foste comuniste din Europa Centrală, din punctul de vedere al reformelor, al dezvoltării economice și sociale ca și în procesul de integrare euro-atlantică.

Scriitorul și comentatorul politic Stelian Tănase, ale cărui romane au fost interzise la publicare de cenzura comunistă în ultima parte a anilor 1980, s-a implicat mult în activitatea politică și în societatea civilă, după 1990, devenind unul dintre cei mai vizibili intelectuali publici.

L-am întrebat pe Stelian Tănase cum explică decalajul României în report cu Europa Centrală:

 

 

”În țările foste comuniste, perioada stalinistă, 1948-1953 sau, să zicem, 1956, când a fost Congresul al XX-lea al PCUS, atunci când Hrusciov a demascat cultul personalității lui Stalin, au venit perioade de lungi liberalizări. Cu pași înainte și înapoi, dar au început niște reforme.

Vă dau un exemplu: Ungaria. În 1956 a fost revoluția și imediat a urmat o perioadă de teroare – sub conducerea lui Kadar, care azi e atât de iubit și de înțeles și de apreciat!  Dar Kadar și-a dat seama că sistemul nu se mișcă și se vor întoarce înapoi la o revoluție. Și așa au început reformele. Ce-au făcut ei, de fapt? De la comunismul dur ei au permis ca la periferia sistemului să apară mici întreprinderi private – un cabinet stomatologic, un service auto, cu coafor, un restaurant, mai târziu, în anii 1980 chiar hoteluri.

Aceasta a creat o relaxare la nivelul societății, o structură ceva mai aproape de normal, o clasă mijlocie. În Polonia a fost la fel. Or, asta a creat o pătură de oameni cu bani și a permis o structură socială aproape normală.

Schimbările acestea s-a simțit imediat și în cadrul partidului, pentru că au apărut curente. Unii apărau această clasă mijlocie, alții dimpotrivă, erau radicali și doreau să o desființeze. Aceasta a dus la o dinamică politică. Apoi, intelectualii – asta o știu de la Adam Michnik – au fost în situația de a susține întotdeauna latura liberală a partidului comunist, latura reformistă. Așa s-a creat o nouă dinamică și în societate, lucrurile au devenit posibile, au început dezbateri, presa a devenit mai liberă... Ați văzut ce filme făceau polonezii la acea vreme!”

 

Dar și în România a fost un dezgheț, în ultima parte a vieții lui Gheorghiu-Dej și în primii ani de putere ai lui Ceaușescu. De ce a eșuat?

”Aceste reforme au eșuat și ele ar fi schimbat fața României. N-am fi avut o revoluție sângeroasă, am fi avut o cedare a puterii precum în celelalte țări din Europa Centrală. De ce au eșuat reformele? La noi, pornirea a venit de la ideea unei rezistențe față de Kremlin. Se vorbea de o ”titoizare” a României (de la liderul Iugoslaviei, Iosip Broz Tito – n.r.). Gheorghiu-Dej a avut această idee, ca să se protejeze în fața lui Hrușciov, care voia să-l schimbe. Nu  pentru că ar fi fost un democrat! Gheorghiu-Dej a fost cel mai sângeros asasin din istoria României, are cele mai multe victime pe conștiință. El a pornit aceste reforme și pentru că Hrușciov le-a cerut tuturor statelor satelit să facă reforme. Iar Gheorghiu-Dej s-a conformat, mai ales că era interesat să nu fie dat afară. Plus că era și el interesat în titoizare și vă spun și care a fost momentul de declic.

În momentul crizei din Caraibe, când sovieticii au instalat rachete cu focoase nucleare în Cuba, o delegație românească s-a dus la Washington și a spus (simplific la maximum): ”Noi nu știm de această decizie. Să nu ne bombardați pe noi!” S-au extras!

Gheorghiu-Dej înțelesese în 1956, cu Budapesta, ce pericol este să fie răsturnat și odată cu criza din Caraibe a înțeles dimensiunea internațională.

De ce s-au oprit reformele? Pentru că ele n-au venit din interior, nu au fost urmarea unor dezbateri din interiorul partidului. Au fost decizii luate vis-a–vis de Kremlin dar și la comanda Kremlinului. Și totul a murit. În plenara din decembrie 1968 , în bătălia dintre Bârlădeanu și Paul Niculescu-Mizil a pierdut Bârlădeanu. Acesta ar fi vrut continuarea reformelor, dar era detestat de Ceaușescu. Nu-l avea la inimă deloc! Și așa a câștigat băiatul acela tânăr, Paul Niculescu-Mizil, care a spus să ne întoarcem la stalinismul economic, totul la stat, control.

Dacă reformele ar fi continuat, ar fi schimbat foarte mult soarta României – cu mandatarii, cu proprietate privată, cu comerț liber în piață. Nu ar mai fi fost nenorocirile anilor 1980, cu plata datoriei externe, cu demolarea Bucureștiului, cu demolarea bisericilor, dictatura aceea stupidă, naționalist-fascistoidă , comunistă, cum vreți să-i spuneți, cultul personalității lui Ceaușescu, al nevestei și așa mai departe. Nu ar fi fost dezastrul pe care Ceaușescu l-a provocat în economie, dar și în situația socială. Asta ne-a costat enorm, ne-a ținut pe loc”.

 

Cum de a fost posibil național-comunismul în România? Să privim în urmă: în 1958, trupele ruse pleacă din România și ne lasă, mai mult sau mai puțin, de capul nostru. Iar noi, în loc să avem o Iugoslavie, facem o Chină maoistă sau o Coree de Nord. Avem o problemă?

”Da, avem o problemă. Iar aceasta este înapoierea. Gândiți-vă că și astăzi România are cea mai mare populație rurală. Iar un criteriu al modernității este gradul de urbanizare. Noi avem cel mai scăzut grad de urbanizare din Europa, deci cel mai scăzut grad de modernitate. Deci, noi avem 38%-48% populație rurală, depinde dacă îi socotești pe cei care lucrează la oraș sau nu. Polonia, care ne urmează, are 16%. Diferența este uriașă. Or, în situația asta, e clar că suntem o țară înapoiată.

Aceasta este piedica majoră în calea unei dinamici superioare . De acea eu am fost și sunt un susținător al integrării europene, pentru că nu văd ca România să aibă resursele interne de a depăși această situație. Și atunci, cu ajutorul tuturor relațiilor din cadrul Uniunii Europene, nu numai cele economice, dar și cele care privesc democratizarea și instituțiile, putem reuși.

Spre deosebire de alte țări, unde așa cum v-am spus, a fost o singură perioadă stalinistă, noi n-am intrat în acest concert. Noi n-am avut mari revolte populare împotriva comunismului, n-am avut o mișcare de disidență numeroasă și bine articulată. Acestea sunt tot semne ale înapoierii.

Noi tot vorbim de România interbelică și o privim așa, cu niște ochi înlăcrimați, înduioșați, o privim ca pe o Românie bogată și prosperă. Nu, tot săracă era! Era tot pe ultimele locuri în Europa, în ciuda faptului că în perioada interbelică s-au făcut progrese remarcabile. România avea cea mai mare rată de dezvoltare din Europa, se mișca foarte repede, avea resurse, își crease o industrie. Cu toate acestea, atunci când se puneau cifrele pe masă, eram tot ultimii. Cu cine credeți? Pentru că am văzut statistici. Eram cu Portugalia, Grecia și Iugoslavia. Iugoslavia s-a spart, e o discuție mai complicată. Dar unde sunt azi Portugalia și Grecia? Ele s-au dus în sus. Aceasta este o dovadă importantă pentru noi, că se poate!

Se poate ca într-un anumit timp să depășești sărăcia și înapoierea. Aceasta este misiunea elitelor politice din România, în care ele au eșuat astăzi! Problema tuturor elitelor , de 200 de ani încoace, este sărăcia. Nu alta!”

Emisiunea Decriptaj din 31 octombrie 2019