Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


SF-ul nostru cel de toate zilele

fantasy-2770493_1920.jpg

Image source: 
Stefan Keller (Pixabay)

Am descoperit târziu că am început să dezvolt aproape fără să-mi dau seama o pasiune constantă pentru producțiile SF indiferent de gen. Lucrul m-a surprins la început, dar apoi am încercat să-i găsesc o explicație. 

. A trebuit să pornesc la modul cel mai simplu cu ce aveam la îndemână. Așa am realizat că un număr tot mai mare de articole, filme, discuții mai mult sau mai puțin pasionante, seriale și teme colaterale subiectului deveniseră de-a lungul timpului tot mai integrate în rutina informațională zilnică și într-o anumită măsură tot mai comune. Am mai făcut un pas în urmă și am încercat să ajung mai aproape de începuturi.

Amintiri foarte vechi îmi arătau că la primele încercări literatura din acest domeniu nu mă pasionase aproape deloc. Nici măcar bătrânul Jules Verne nu reușea prea mult. De la Pământ la Lună sau Insula cu elice au intrat pe o lista de titluri bifate și cam asta a fost tot, pentru un timp. Bineînțeles însă că lucrurile nu s-au oprit aici. O poartă interesantă de intrare în teritoriu au format-o lecturile legate de numeroasele mistere pe care planeta le-ar fi deținut – un amestec straniu de curiozități, perplexități științifice și istorice, fantasme și provocări nebunești uneori mergând până la sfidarea raționalului și a așa-zisului bun-simt instituționalizat, întâmplări inexplicabile și mărturii de tot felul despre dimensiuni și lumi alternative; un haos mai mult decât pitoresc, în care firul roșu începea să se contureze într-un mod tot mai cert a fi doar rațiunea și instrumentul ei suprem (măcar în teorie imun la orice influențe), știința.

Desigur, filmele au avut un cuvânt greu de spus: Han Solo, Rick Deckard, Neo, Terminator sau Charles Xavier mi-au demonstrat până la saturație, și nu numai mie, ci unei lumi întregi, că o eră nouă se deschisese și că omul, odată intrat în epoca mașinilor inteligente, avea cu cine dialoga de la egal la egal (cel puțin). Tot mai mult am înțeles că ceea ce ne înconjoară e chiar viitorul și că producțiile SF sunt doar niște tatonări benigne și pe deplin justificate ale acestuia, ca de altfel multe dintre sondele mentale pe care oamenii le aruncă în necunoscut. Nu m-a mai mirat deloc că evoluția interesului meu, și cred că în general al tuturor celor preocupați de viitorul nostru, a mers în aceasta direcție. E și firesc să fie așa. De altfel, explorările se fac mai întâi mental și apoi se concretizează în posibile scenarii cu grade diverse de complexitate. În sensul acesta este într-adevăr pasionant să citești o serie de șapte volume precum Fundația lui Isaac Asimov – un efort uriaș în care ești purtat în viitorul foarte îndepărtat al omenirii, acolo unde știința pare să dețină cheile pentru tot ceea ce va urma. Viziunea este grandioasă, Hari Seldon, părintele psiho-istoriei, pare un fel de semizeu al matematicii, iar efortul cititorului este pe deplin recompensat. Dar există, nu e mai puțin adevărat, și reversul medaliei.

Distopiile, scenariile post-apocaliptice, angoasele și monștrii care populează același necunoscut, atât de atrăgător pentru unii, pentru alții se dovedește a fi o sursă inepuizabilă de posibile orori. Și se știe că prin definiție terenul de manifestare al necunoscutului este viitorul, de unde și obsesia de a-l cunoaște. Nu știu care sunt cauzele unor viziuni atât de radical diferite despre posibilul nostru drum pe axa timpului. Probabil că o explicație destul de sumară și făcută din goana rachetei (calul și mașina ar fi două elemente depășite în acest context, deși nu se știe niciodată, vezi de exemplu Planeta Maimuțelor) ar fi că cele două viziuni corespund unor etichetări bazale și probabil comode, dar nu neapărat lipsite de o oarecare doză de adevăr. Ele spun cam așa: unii sunt iremediabil idealiști, alții sunt realiști până la cinism. Idealiștii cred că totul poate fi îmbunătățit, rezolvat, cunoscut și înțeles. Pentru ei omul poate face față tuturor provocărilor – rațiunea cuprinde, păstrează și convertește informația în folosul ei și al bunului mers al lucrurilor. Ceilalți pun pe masă datele seci pe care istoria și studiile științifice le înregistrează, omul în toate limitările sale, acțiunile lui stupide, sângeroase sau de-a dreptul potențial suicidare. Între Star Trek și Noi al lui Zamiatin sau Minunata lume nouă a lui Huxley diferența e prea mare pentru a nu provoca măcar o deprimare pasageră. Știința este omniprezentă în ambele tabere, dar rezultatele ei sunt diametral opuse pentru indivizi și societate în prezentările lor. Totuși înclin și eu să fiu de partea idealiștilor și a lui Asimov dintr-un pur reflex de conservare sau poate doar dintr-un optimism benefic pentru ten.

Înțeleg toate proiecțiile sumbre venite din dezamăgirile repetate pe care lecțiile istoriei ni le servesc, însă nu pot să renunț la visul de a călători printre stele. Nu cred de altfel că omenirea o vă face nici ea. E spectacolul absolut de la care nu ne putem permite să lipsim, e într-un fel drumul fără sfârșit pe care îl căutam cu toții și de la care așteptăm marea viziune asupra realității căreia îi suntem parte. Pasiunea pentru SF, chiar dacă s-a dovedit a fi una târzie, m-a făcut să înțeleg că avem întotdeauna nevoie de salt către un ideal pentru a ne putea depăși limitele; acel tip de salt mental și sufletesc care să ne ducă dincolo de propriile comodități și abandonuri, undeva cu mult mai departe chiar decât ne-am fi imaginat. Da, avem toate motivele să fim precauți, e firesc, nu e scris nicăieri că este inevitabil și necesar să facem asta, dar este în noi, pur și simplu. Îmi place SF-ul pentru că îndrăznește. Indiferent de poziționare, curajul de a privi viitorul în față așa după cum ar putea fi, după chipul și asemănarea noastră, dual, incert, promițător sau sumbru, arată încredere în forțele proprii. Iar limitările fiziologice, granițele temporale și rigiditatea conceptelor sunt repuse în discuție. E mult optimism și speranță în această atitudine și e bine că e așa. La 11 februarie 2020, NASA anunța un nou program de recrutări pentru generația Artemis de astronauți. Până la urmă trebuie să credem că odiseea spațială e chiar la început. Sci-Fi rules!