​Roman, 28 iunie 1912, undeva in Moldova…

Ceea ce știu însă în mod cert e că niciun creator autentic aflat în momentele sale de inspirație maximă nu ar fi interesat mai degrabă de propria imagine decât de adevărul cu care tocmai se identifică până la contopire și pierdere de sine, exact atunci. Pentru el, cea cu adevărat importantă este experiența, emoțiile pe care ea le naște, trăirea până la ultima fibră a stării, consumarea completă a șansei de a fi dincolo, în zonele eterne ale certitudinii și nu ceea ce ar putea să incomodeze, să provoace sau chiar să șocheze un privitor.

O experiență care să-ți ofere o revelație ce îți va modifica probabil perspectiva asupra vieții o dată pentru totdeauna nu se ratează din cauza unei probleme de imagine. 

În concluzie (dacă tot vorbim despre asemenea lucruri), ar fi bine să ai prin casă niște YouTube disponibil pentru că e foarte posibil ca în acest fel să ți se întâmple să ai de-a face și tu tocmai cu așa ceva. Mai precis, sugestia mea spune că într-un sfârșit de iunie de pandemie lipsit de oferte senzaționale și plin de semne de întrebare de toate felurile nu ar fi deloc improbabil să te (re)întâlnești, de exemplu, cu Boleroul lui Ravel în rol de capodoperă de serviciu și cu Sergiu Celibidache.

Banal? Poate, la prima vedere, dar sfatul meu este să continui. Dacă tot e să intrăm în lunile toride de vară măcar să o facem cu stil și în forță.

Mai concret, datele din teren spun că ai câteva variante filmate care îți stau la îndemână. Există o repetiție din 1965 cu Orchestra Simfonică a Radiodifuziunii Suedeze, o înregistrare absolut formidabilă din 1983 cu Filarmonica din München, o altă redare cu aceeași orchestră, extrem de emoționantă, din 1994, cu un Celibidache aproape imobil (o contradicție în termeni s-ar putea spune, dar vârsta are ceva greu de spus în acest moment) și cea care interesează aici, datată 1971 – o punere în scenă efectiv iconică a imaginii marelui muzician. 

La capătul unei durate de 17 minute și 42 de secunde, secvențele alb-negru devin în întregime un adevărat monument adus artei sale dirijorale și un material pedagogic perfect. Spun asta pentru că filmarea se focusează în întregime pe dirijor, pe fascinația exercitată de apariția sa total dezinhibată care trimite cu gândul la cea a unui șaman perfect urban, în frac, stăpân absolut al sunetului și al orchestrei, performând pentru eternitate, în fața camerei, marele ritual al nașterii adevărului prin muzică. 

Orchestra Simfonică Națională Daneză e aproape inexistentă în cadrele filmate, dar asta nu este totul, și faptul, culmea, nici nu deranjează. Inițial întregul demers are normalitatea unei seri de concert cu parametrii de emoție și așteptare obișnuiți. Celibidache are, aparent, „doar” concentrarea de care e nevoie pentru o reușită corespunzătoare standardului internațional interpretativ, chiar dacă, în paranteză fie spus, asta înseamnă enorm, cere o concentrare și o intuiție excepționale, o știință totală a construcției discursului și o stăpânire absolută a orchestrei, spontaneitate, prospețime și creativitate de prim rang, iar el este deja, la cei 59 de ani ai săi, o legendă.

Dar absolut nimic nu anunță ceea ce va urma. Poate doar încăpățânarea regizorului sau o informație din interior care cere camerei să rămână cu obstinație pe aceeași direcție: către cel cu bagheta, de la care se așteaptă totul. Și, cu adevărat, totul pornește din pulsația ritmică a percuției, crește încontinuu și fără fisură, atinge proporții și intensități copleșitoare și se transformă pe final, minute întregi, într-un dans de-a dreptul dionisiac total liber și transfigurat în gest pe care Celibidache îl dezlănțuie frenetic în fața orchestrei. Iar ea îl urmează fără ezitare, într-o descărcare incredibilă de energie, încredere și forță absolută, spre acea descătușare totală a expresiei artistice atât de mult dorită de unii, intuită, temută sau hulită de puritani și inhibați, atinsă doar în acele momente astrale de aliniere ale minții, inimii și sufletului de către cei puțini. 

Celibidache e pe rând extatic, pasionat, sălbatic în „afirmațiile” pe care le face, posedat și eliberat în același timp de adevărul pe care îl construiește măsură după măsură. Mișcările îi devin din ce în ce mai ample, mai sacadate, mai încărcate de energie. Sunt identice cu cele pe care le vezi la concertele rock. Până la urmă suntem în 1971, la numai doi ani după Woodstock, de ce nu? Totul este vibrație, ritm, apoteoză. Energia muzicii explodează în final, mai mult nu se poate, Celibidache e una cu ea. Orchestra și sala sunt una cu el. Cercul e absolut perfect și se poate închide în acest moment; rămân doar aplauzele. Un om, o orchestră, o muzică, pentru un moment o singură conștiință – mai trebuie ceva? Nu cred. Poate doar un gând de mulțumire pentru data de 28 iunie 1912, când la Roman, un mic oraș din Moldova, se năștea fiul lui Demostene și al Mariei…