Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Bătrânul și marea și noi toți ceilalți

copertafata.jpg

Image source: 
polirom.ro

Recitesc în grabă Bătrânul și marea a lui Hemingway. Nu e niciun secret de ce mi se întâmplă tocmai acum acest lucru. Calendarul mă obligă să o fac. Viață lui Hemingway întinde un arc de aproape 62 de ani între două luni de vară toridă purtând numele de iulie, deci e cât se poate de firesc ca în zilele ce urmează să mă gândesc cu mai mult interes și curiozitate la omul nostru din Havana.

Iar cel mai la îndemână lucru pe care îl pot face e să (re)deschid cartea care l-a transformat în legendă. Nu am fost niciodată un fan pasionat, dar în imaginația mea celebra lui barbă, spiritul de aventură și testosteronul excesiv au fost întotdeauna legate de ideea cumva exotică a unui bărbat îndrăgostit de viață, super activ și liber până la autodistrugere. Sinuciderea lui mi s-a părut de altfel cea mai firească ieșire din scenă. Dar lucrurile acestea interesează mai puțin aici. Ceea ce este cu adevărat demn de a fi reținut este faptul că Bătrânul și marea (chiar dacă reprezintă o scriere de dimensiuni relativ restrânse – acoperă întinderea unei nuvele sau a unui microroman, oricum nu sunt eu cel care să decidă asupra acestor diferențieri) a creat încă de la apariție un val uriaș de interes și a generat un tip de percepție și atitudine care au înnobilat odată pentru totdeauna și chiar de o manieră eroică imaginea vârstei a treia.

Nu e puțin lucru și cred că e un exercițiu „spiritual” binevenit pentru noi, deloc lipsit de acea importanță de „prim-plan” în care ne ascundem adevăratele probleme și angoasa de a fi nevoiți să le facem față. Bătrânețea nu e o temă la îndemână pentru nimeni; iar pentru o societate obsedată de imagine și riduri, degradare fizică, boală și dispariție, cu atât mai puțin. Tocmai de aceea mă gândesc că lectura ar putea să devină mai mult decât reconfortantă; ar putea să constituie chiar un punct de referință, un reper de la care s-ar putea construi un tipar de percepție nou și poate mai încrezător.

 Faptul că prima ediție a epuizat un tiraj de 50 000 de exemplare, iar revista „Life”, în paginile căreia textul și-a făcut apariția în același timp, a înregistrat în două zile un număr de cinci milioane de copii vândute spune mult sau destul sau chiar totul. Depinde ce alegi să înțelegi din parcurgerea unei povești despre un simplu pescar cubanez interesat de baseball și „marele” Joe DiMaggio, sărac lipit, năprasnic în tinerețea lui trecută, dar încă perfect capabil de o bărbăție plină de onoare și sportivitate, amândouă absolut naturale și având drept casă până la urmă doar barca, marea și cerul. Pentru orice eventualitate trebuie spus totuși că există și o colibă care adăpostește somnul de noapte al acestui bătrân de o sărăcie bineînțeles și ea exemplară și în care mâncarea este o fantezie plină de culoare, dar nu și o necesitate și cu atât mai puțin o apariție constantă care să articuleze o imagine idilică despre viața la malul marii.

De fapt, totul în jurul bătrânului este cât se poate de aspru, minimal și lipsit de cea mai mică strălucire. Singura apariție luminoasă este ucenicul său într-ale pescuitului, un băiat pe nume Manolin. Sărăcia extremă a bătrânului nu este totuși nici apăsătoare, nici degradantă și reușește să se integreze cumva într-un natural cu tenta de pedagogie a începuturilor: omul, natura, necesitatea strictă înțeleasă ca statut normal al decenței, lupta cu elementele, victoria și înfrângerea, obligația de a le accepta pe amândouă cu egală măsură, împăcarea cu sine. Ideea este că întreaga poveste încearcă și reușește să dea o aură de indescriptibilă demnitate bătrâneții. Singurătatea cuviincioasă a bătrânului care își acceptă realitatea fără opinteli metafizico-rebele, raportul direct și nemijlocit pe care îl are cu tot ceea ce îl înconjoară, pe mare sau pe uscat, îl transforma în ochii ucenicului și în cele din urmă definitiv și în cei ai comunități într-un fel de zeu. Vârsta senectuții ar trebui să reprezinte o încununare și o transcendere a limitelor și a condiționărilor prin spirit și voință. Bătrânul pare pregătit pentru a face față exemplar amândurora și reușește să-și dea adevărata măsură într-o creștere continuă care atinge absolutul. 

Bănuiesc că în 1951 Hemingway scria de fapt o carte pentru sine, un îndreptar pentru zilele de după visul iluzoriu al biologiei triumfaliste, eternizate în imaginea statuar-idealizată a tinereții. Pentru un tip că el, mândru posesor al unei bărbi jupiteriene și al unui bust de taur pe care și le expunea cu îndreptățită mândrie purtând mănuși de box în fotografii mai mult sau mai puțin bătăioase, bătrânețea nu ar fi putut să apară decât ca sărăcită de orice podoabă și ca o decădere din drepturile firești ale vieții. Faptul că scrie Bătrânul și marea s-ar putea să îl fi salvat măcar o vreme de la naufragiul personal. Și ar trebui să ne facă și pe noi să reflectăm un moment asupra propriului parcurs și asupra exercițiului cu sine pe care ar trebui să-l practicăm mai asumat. Cei vechi încercau să se pregătească pentru marile încercări ale vieții. Noi sperăm să le reducem la nivelul unor probleme rezolvate. Încă nu îmi dau seama dacă acest lucru poate fi definit drept optimism, dar mi-aș dori să o cred. În orice caz, Santiago, bătrânul lui Hemingway, pare să fi găsit un sens în tot ceea ce a trăit. Iar asta, chiar și la o recitire grăbită a textului (mai degrabă, și pentru corectitudine, pe nerăsuflate) mi se pare cea mai importantă realizare a unei vieți.