Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Ennio Morricone, un nou început…

oonjfebbfmfbeeld.jpg

Image source: 
wikipedia.org

Când te gândești la un Top 100 al tuturor partiturilor scrise pentru film de-a lungul istoriei, știi deja că numele lui Ennio Morricone ar trebui să apară probabil repetat de multiple ori pe parcursul derulării clasamentului. Am avut de altfel o confirmare la scară de unu pe doi a acestui lucru trecând prin treptele mai multor liste care adunau laolaltă un număr de 50 dintre cele mai celebre partituri de film

 E un lucru cât se poate de firesc și deloc surprinzător. Nu sunt foarte mulți cei care ajung la un asemenea statut legendar în lumea filmului și, privind în urmă, este cât se poate de evident acum că lucrurile nici nu puteau să stea altfel. Temele sale devenite memorabile pentru generații întregi au acea încărcătură emoțională care amprentează odată pentru totdeauna chiar de la prima audiție, te obsedează și îți definesc atmosfera unor realități alternative cărora le devii parte prin mijlocirea ei aproape fără să-ți dai seama. 

Cine s-ar încumeta să despartă povestea unor filme precum The Mission, Days of Heaven, The Untouchables, Dollars Trilogy, Once Upon a Time în America, The Legend of 1900, Malena, The Thing, Frantic, The Sicilian Clan, La piovra, Le Professionnel sau The Hateful Eight de muzica lui Morricone? Sunt peste 400 de partituri de cinema și televiziune și încă alte 100 în bună tradiție academică pe care compozitorul italian le-a dăruit lumii. Semnătura lui a devenit un sinonim al hit-ului, al succesului uriaș de public și al hipernotorietății, precum și cel al unei integrității profesionale exemplare.

Ceea ce este cu atât mai uluitor este că toată această creativitate debordantă s-a manifestat fără inhibiții în teritorii aparent fără legătură, acoperind cu virtuozitate totală genurile și stilurile cele mai diverse. De la epic spaghetti-western, la crime-drama, horror sau SF nimic nu i-a fost străin, peste mână sau aparent lipsit de importanță. Morricone a avut pur și simplu în sânge simțul melodiei și nu mai puțin pe cel al construcției dramatice, totul a respirat credibilitate și o naturalețe degajată în muzica lui prin fiecare notă, imaginile sonore au venit spre el într-un mod uluitor de direct și au primit haina sunetului în chip perfect și aparent lipsit de orice efort.

De fapt, s-ar putea spune că a făcut filme prin muzica lui și că în același timp nu și-a subordonat-o niciodată de o manieră decorativă și ambientală construcției generale sau oricărui alt tip de impunere sau constrângere exterioare logicii proprii. Deși a petrecut mult timp în zona western, într-un spațiu inițial obscur al unui subgen pe care muzica să și intuiția vizionară a lui Sergio Leone l-au transformat într-un adevărat teritoriu al mitologiei filmului, maestrului italian nu i-a lipsit niciodată inspirația cu adevărat sclipitoare în creații de o sensibilitate specială și dintr-un registru cu totul diferit. 

Atât de celebrul său single Chi Mai folosit în cadrul mai multor producții de film și televiziune e probabil una din creațiile sale iconice cu un profil sentimental extrem sofisticat. Deși la prima vedere muzica este extrem de accesibilă, aproape ți se oferă fără niciun fel de reținere (totul pare evident și cumva explicat în mod pedagogic), în ea există ceva profund tragic și de o intensitate căreia nimic și nimeni nu-i rezistă. O melancolie de o frumusețe stranie și plină de apăsătoare presimțiri sau confirmări nedorite – rămâne întotdeauna de urmărit filmul pentru a afla ce s-a petrecut cu adevărat – definește înțelegerea unui tipar sentimental tulburător pe care Morricone știe că nimeni altcineva să-l facă prezent în foarte multe dintre partiturile sale „de suflet”.

Fie că e vorba de o voce feminină de calitatea celei a sopranei Edda Dell’Orso, sau de o fantomatică temă interpretată la un instrument mai mult decât impropriu epicului pur, precum o banală muzicuță, dar pe care Morricone reușește să o facă să-ți dea fiori și să-ți destrame pur și simplu sufletul, de faimosul carillon al duelului final din For a Few Dollars More sau de tema Deborei din Once Upon a Time în America, totul vorbește în muzica lui Morricone cu tonul unei melancolii aproape mahleriene. Nu trebuie luat nimic în sens propriu aici, nu e vorba sub nicio formă de comparații directe între creațiile celor doi compozitori. Ar fi un demers total absurd și nelucrativ pentru o apropiere deschisă și lipsită de prejudecăți între operele ambilor muzicieni. 

E vorba doar de o afinitate a trăirilor exprimate cu mijloacele acelor muzici ce par să se nască dintr-o intuiție clară a existenței unui parcurs marcat de ireversibil și fatalitate. 
Morricone are în momentele lui de abandon și introspecție curajul de a explora de o manieră total neconvențională abisurile pline de frumusețe ale tuturor cuvintelor pe care personajele din filmele pe care muzica să le-a însoțit nu au apucat să le spună. Toată intensitatea acelor lucruri care nu au ajuns să iasă la lumina se fac auzite în țesătura notelor ce formează paginile lui de mare inspirație melodică. E o formă subtilă de profundă empatie și complicitate plină de delicatețe pe care muzica lui Morricone reușește să o dezvolte în legătură cu traseul emoțional al eroilor pe care îi urmează pas cu pas. Destinul lor devine și destinul muzicii lui. Când după doar trei minute și treizeci și șase de secunde tema din Clanul sicilienilor își încheie expunerea, știi deja că ceea ce va urma este de neocolit și că totul va duce către acel punct în care oricine și orice va avea de suferit. Este o certitudine cu atât mai stranie cu cât la suprafață lucrurile se vor a fi controlate până la ultimul amănunt și funcționale până la cel mai mic detaliu. Iar când ai trei actori de talia unor Alain Delon, Jean Gabin și Lino Ventura, dramatismul așteptării inevitabilului crește exponențial. 

De altfel, lista celebrităților care au avut șansa unor colaborări intrate în istorie cu muzica lui Ennio Morricone este uriașă. De la Robert De Niro și Marlon Brando la Kurt Russell, Clint Eastwood și Lee Van Cleef, de la Samuel L. Jackson și Michele Placido la Eli Wallach, Gian Maria Volonté, Claudia Cardinale, Henry Fonda, Charles Bronson, Monica Bellucci, Jeremy Irons, Kirk Douglas și Richard Gere, Ugo Tognazzi, James Woods, Jean Paul Belmondo, Kevin Costner, Richard Burton sau Max von Sydow, toți au intrat în contact cu magia muzicii lui Morricone și au adăugat propriei imagini o dimensiune specială cu ajutorul ei.

Nu mai rămâne de adaugat decât numele unor Giuseppe Tornatore, Dario Argento, Brian De Palma, Oliver Stone, John Carpenter, Pier Paolo Pasolini, Bernardo Bertolucci sau Quentin Tarantino care au mizat toți pe talentul gigantic al lui Morricone pentru a-și putea împlini viziunea regizorală de excepție. 
Unei cariere care a acoperit peste șase decenii de activitate, care a adunat două premii Oscar, trei premii Golden Globe și patru premii Grammy și care s-a încheiat cu doar câteva zile în urmă, pe 6 iulie, odată cu intrarea în legendă a lui Ennio Morricone, nu i se poate spune decât atât : Grazie mille, Maestro!!!