Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Lupul de stepă, 2020…

De multe ori te întrebi de ce ți se spune atât de apăsat, mai ales la vârstele formării, că trebuie să faci una sau alta, să treci printr-un anumit număr de experiențe, să ai de a face cu anumite informații sau, de exemplu, să întâlnești anumite texte care ți-ar putea oferi o perspectivă mai clară și mai sigură asupra vieții

Bineînțeles că prima întrebare care îți apare în minte este de ce mai degrabă unele și nu altele? Urmată de o alta la fel de logică: de ce în felul acesta și nu altfel? Probabil că astfel de întrebări ar putea fi și mai îndreptățite astăzi, când totul este pus și repus în discuție, când întrebarea „la ce îmi folosește mie asta?” pare să fie de o actualitate de-a dreptul presantă. Există un set întreg de explicații.

Biblioteci întregi și liste nesfârșite cu bibliografii digitalizate vor argumenta pe această temă la nesfârșit, dar libertatea de a-ți pune asemenea întrebări și problemele pe care le vor ridica vor acționa în continuare nestingherite. Da, ți se spun și chiar ți se impun anumite lucruri și practici încă de la vârste foarte mici pentru a fi pregătit, pe cât posibil, cât mai bine pentru viață, pentru societatea în care ar trebui să te integrezi fără probleme și, în general, pentru obținerea unui plasament de succes pe scara socială apt să-ți dea o cât mai mare satisfacție și stabilitate. Cel puțin acesta este în rezumat răspunsul standard. Dar în timp, tot punându-ți cu încăpățânare întrebări, afli că nimeni și nimic nu te pregătește pentru sens, pentru acea coerență a gesturilor și alegerilor pe care le faci suficient de convingător articulat, încât să-ți ofere un echilibru mental și emoțional în momentul în care privești în urmă.

O reîntâlnire cu Hermann Hesse și personajul sau ultrafaimos, cel al Lupului de stepă, ar putea să ofere un moment de reflecție binevenit. Tema e simplă, bătătorită și arhicunoscută: criza vârstei de mijloc, un bărbat, perplexitățile insuportabile legate de propriul parcurs de viață, insatisfacția funciară, imposibilitatea obținerii unui răspuns care să ofere sens unei existențe, disperarea, spectrul sinuciderii. În momentul apariției romanului, Hesse are 50 de ani. Personajul său este, la rândul lui, de o vârstă foarte apropiată, are 48. De altfel, la împlinirea unui termen de încă doi ani el își proiectează deja ieșirea din scenă.

Povestea nu este neapărat atrăgătoare, are în centru un contra erou și oferă la prima vedere imaginea unei lumi privite prin ochii unui psihotic, ai unui inadaptat incapabil de atașament emoțional stabil față de cei din jur, total dezinteresat de orice altceva în afara presupuselor sale valori eterne culturale ale căror standarde idealizate are impresia că numai el le deține adevărata înțelegere și apreciere. Goethe și Mozart sunt cei doi nemuritori pe care îi idolatrizează, supune judecății sale pe oricine care ar îndrăzni să aibă o viziune diferită asupra celor doi, dar în același timp are preocupări extrem de practice în ceea ce privește confortul său personal, asigurându-și un venit constant suficient pentru a-și putea pune persoana la adăpost de surprize neplăcute de ordin financiar.

Din fericire, omul se detestă pe sine din toată inima și cu o asemenea onestitate și furie absolută pentru toate aceste meschinării „burgheze”, idiosicrazii și neliniști „superioare”, încât nu ai cum să ajungi să-l disprețuiești și nici să te lepezi de el conform primului impuls pe care îl simți. Mai mult, încet-încet îți dai seama că problema lui, care la început ți se poate părea hilară dacă nu de-a dreptul adolescentin-romanticoidă și chiar ridicolă, îți este și ție familiară și cumva inevitabilă. O valorizare a propriului drum făcută la jumătatea vieții este ceea ce mai devreme sau mai târziu trebuie să facem cu toții, iar personajul lui Hesse ne pune acest lucru sub ochi într-o formă de-a dreptul agresivă, incomodă și deloc măgulitoare. Practic celebra criză a vârstei de mijloc e de fapt o trezire critică la realitate.

Mai ai suficiente resurse în propria biologie pentru a merge mai departe, dar trebuie să o faci treaz de acum înainte, lucid și perfect asumat, iar alegerile pe care ți le dorești trebuie să fie cele care corespund propriilor tale nevoi și nu ale celor pe care alții, prin educație sau constrângeri sociale, ți le-au impus de-a lungul timpului. De ce rămâne după aproape 100 de ani de la apariție în canonul obligativității romanul lui Hesse? Pentru că toți trecem prin aceleași porți ale vieții și ne punem aceleași întrebări. Toți ne întâlnim în aceleași neliniști și avem nevoie de aceleași răspunsuri care să ne construiască o viziune coerentă asupra lucrurilor pe care le facem, să dea un sens drumului pe care îl parcurgem. Hesse reușește pe finalul romanului în mod magnific să ofere un exercițiu pentru suflet și valorizare pozitivă a vieții care rămâne până astăzi la fel de eficace.

El nu oferă soluții. Niciun teatru oricât de magic, nicio iubire fie ea una de o intensitate absolută, nicio substanță sau chimie alternativă nu te pot salva atât timp cât ești orb pentru oricine și orice care nu corespunde adevărului tău, ești închistat în propriile certitudini și nu îți oferi o nouă șansă de a reînțelege lumea din jurul tău. Sensul unei existențe poate fi un râs eliberator, un salt în afara oricărei temeri sau o îmbrățișare totală a vieții. Pentru fiecare există o perspectivă proprie, dar toți trebuie să facem acea trecere către asumarea trează la vârsta maturității, să învățăm să alegem în deplină cunoștință de cauză ceea ce face frumusețea eternă, dă valoare și este neperisabil în fiecare gest sau gând care ne aparțin. E lecția și totodată exercițiul acestui roman și e una de o importanță fundamentală.