Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Pur si simplu, Martha Argerich

martha_argerich_-_mezzo.jpeg

Martha Argerich
Image source: 
Mezzo

O urmăresc pe Martha Argerich interpretând cu aproximativ o lună de zile în urmă (mai precis pe 25 iunie), la Hamburg, Sonata a treia de Chopin. La 79 de ani regina pianului este la fel de plină de strălucire și incredibilă virtuozitate ca de fiecare dată. Acea uriașă capacitate de a comunica cu prospețime și înaripată dezinvoltură lucrurile esențiale care ne mai pot ține încă sufletele tuturor închegate în jurul frumuseții se face auzită fără efort încă de la primele note. 

Tot ceea ce urmează este de o naturalețe fără fisură sau ezitare și articulează o construcție sonoră grandioasă. Dezmembrământul interior căruia mulți dintre noi încercăm să-i facem față în aceste zile stranii ale pandemiei cu cele mai neașteptate mijloace pare cumva vindecat ascultând revărsarea sonoră căreia Argerich îi da viață. Muzica lui Chopin curge sub mâinile ei cu o spontaneitate pe care geniul său artistic și stăpânirea fenomenală a instrumentului o modelează după legile nescrise, dar în mod evident suprem trăite ale inspirației de cea mai înaltă clasă.

E un privilegiu rar acela de a te putea bucura de dăruirea unui artist de un asemenea calibru în zilele complicate pe care le traversăm. În spațiul gol de la Laeiszhalle sfârșitul interpretării e un moment iconic. Argerich încheie în forță și de o manieră entuziasmantă Sonata a treia de Chopin, se ridică și pare să zâmbească și să salute cumva publicul inexistent. Reușește să-și stăpânească în mijlocul gestului reflexul asimilat prin atâtea mii de repetări de-a lungul celor 71 de ani de carieră (a debutat la 8 ani!) printr-un autocontrol extraordinar, dar pe chipul ei se poate vedea o amărăciune nedisimulată. E ceva nou și plin de stranietate chiar și pentru ea în acest Internet-Konzert care se străduiește să continue normalitatea unei stagiuni muzicale. Mai mult ca niciodată lucrul la care asist mă face să mă gândesc la celebrul The Show Must Go On al lui Freddie Mercury. Și exact asta se întâmplă aici și acum sub ochii mei.

Devotamentul ei față de actul artistic este total. Nimic altceva nu contează, nici scaunele goale, nici pașii care răsună pe scena spre care nu privesc decât camerele și cei din din spatele lor. Muzica este singurul lucru important în acest context și trebuie să ne arate că putem mai mult decât am fi tentați să credem la o primă impresie. Inca o data Argerich reușește să fie exact ceea ce se așteaptă de la ea: un model de înțelegere exemplară a unei vocații, un artist total și perfect adaptabil acestor imprevizibile condiții atât de improprii actului muzical, un punct de referință și forță pentru standardul superior de calitate în execuția și înțelegerea paginilor esențiale ale marelui repertoriu al muzicii clasice.

De altfel, întregul concert din 25 iunie de la Laeiszhalle Hamburg a fost o demonstrație de încredere în puterea artei de a face față cu brio presiunii unei situații extraordinare și de o gravitate excepțională. Pe lângă Sonata a treia de Chopin, alături de un formidabil violonist precum Renaud Capuçon Argerich a mai strălucit în cea de opta sonată pentru vioară și pian de Beethoven și în atât de faimoasa sonată dedicată acelorași două instrumente de César Franck. Un tânăr asezat la distanta si purtând masca a stat alături de cei doi pe scenă pentru a da paginile. Imaginea era stranie și adresa tuturor un avertisment care nu putea fi ignorat – o dură și stridentă chemare la conștientizarea timpurilor prezente cu totul ieșite din matca unei curgeri liniștite.

La finalul concertului, Argerich s-a aplecat spre violonistul francez și i-a mulțumit. Capuçon a răspuns pe măsura gestului inițiat atât de natural de cea care pe drept poate fi numită unul dintre cei mari pianiști ai tuturor timpurilor. Fiindca Martha Argerich e cu adevarat un fenomen. Virtuozitatea instrumentală și tiparul său interpretativ cu totul ieșite din comun, de multe ori de-a dreptul halucinante prin desfășurarea lor în tempouri extreme și nu mai puțin izbitoare prin frumusețea plină de culoare a unor lecturi total descătușate din constrângerile oricăror prejudecăți, dar păstrând în același timp o extrem de rafinată și elaborată redare a sentimentelor, au fascinat și continuă să o facă la fel de irezistibil pentru publicul de pretutindeni. Cu o pianistică purtătoare a unei palete cromatice de o bogăție uluitoare și nu de puține ori surprinzătoare prin nonconformismul plin de revelații pe care îl oferă, semnătura interpretativă a Marthei Argerich este inconfundabilă. Ea este fără îndoială regina pianului în acest moment și e un titlu care i se potrivește cât se poate de firesc.

De la extraordinarele succese ale adolescenței care au însumat câștigarea la numai 16 ani a concursurilor de la Geneva și Bolzano la un interval de doar trei săptămâni, precum și recunoașterea internațională pe care câștigarea Concursului Internațional de pian Chopin de la Varșovia i-a adus-o la 24 de ani la uriașa carieră care a transformat-o în legendă și figură iconică a pianisticii mondiale, Argerich a reușit să marcheze cu personalitatea ei lumea muzicii clasice de o manieră unică și extrem de spectaculoasă. Concertul din 25 iunie de la Hamburg m-a făcut să fiu recunoscător încă o dată desăvârșitei ei măiestrii și să sper iarăși că – într-un final poate neferit de clișee, dar extrem de dorit, într-adevăr – frumusețea va salva pur si simplu, inca o data, lumea.