Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Gaslight, Ludwig, Fromm

Închei o „săptămână cu totul altfel”, plină de lucruri surprinzătoare și experiențe „portocalii” (culoarea nu are alt rol aici decât să sublinieze ineditul situațiilor cu care am avut de-a face, la fel de bine ar fi putut să fie un verde absint ori un roșu Ferrari – cromatica în discuție are doar un caracter sentimental-orientativ, fiindcă uneori e într-adevăr mai bine să te lași dus de val și să te bazezi numai pe inspirație). 

Revenind la săptămâna în cauză, totul a început, bineînțeles în joacă, cu o simplă aducere aminte și cu o curiozitate, ambele legate de celebrul Gaslight al lui George Cukor. Șapte nominalizări la Oscar, Charles Boyer, Ingrid Bergman și o Angela Lansbury în vârstă de numai 18 ani mi-au sunat mai mult decât interesant, așa că am intrat fără probleme în starea adecvată unei provocări serioase. De fapt eram curios să văd dacă pur și simplu filmul „mai ține”. Până la urmă, e totuși vorba de un thriller psihologic din 1944.

Drumul spre 2020 e lung, concurența uriașă, iar dacă stai și te gândești la lista titlurilor faimoase ale genului, umpli pagini: Irreversible, Vertigo, Insomnia, Shutter Island, Taxi Driver, Seven, Memento, The Machinist, Fatal Attraction, Plein soleil, La piscine, Rebecca, Cape Fear, toate apar doar la o primă încercare, dar înșiruirea continuă – secretul e doar să ai răbdare la redactare pentru că sigur îți va lua ceva timp. Spre bucuria mea, și bănuiesc a oricărui fan al filmelor vechi sau pur și simplu al celor curioși în a vedea ce anume pasiona generațiile de dinainte, da, Gaslight este un clasic și are o mie de motive să rămână așa în continuare.

Totul este acolo unde trebuie, așa cum trebuie, atunci când trebuie, iar jocul celor trei este surprinzător de proaspăt și după 76 de ani. Charles Boyer are capacitatea de a fi credibil în transformarea sa radicală și aproape caricatural de liniară de la alb la negru în ciuda accentului și unei anumite afectări care fac de altfel farmecul personal al starului francez, Ingrid Bergman este însăși naivitatea și credulitatea întruchipate care permit construirea pas cu pas a terorii domestice care îi înconjoară din toate părțile personajul până la sufocare, iar Angela Lansbury face dovada unei dezinvolturi care asigură în economia filmului exact contragreutatea necesară cu acel simț prozaic al realității, dar atât de necesar supraviețuirii sănătoase și de succes. Dar asta nu e tot în ceea ce mă privește. Gustul pentru jocul psihologic plin de tensiuni odată deschis, lucrurile s-au precipitat. În consecință, următoarele alegeri cu care am avut de-a face au fost Ludwig al lui Visconti și un volum semnat de Erich Fromm.

Probabil că la prima vedere legătura dintre cele trei nu e prea clară, dar după porția zdravănă de suspans magistral interpretat din filmul lui George Cukor, un plonjon în labirintul gândurilor și sentimentelor unui rege excentric până la exasperare, interpretat de un actor că Helmut Berger, mi s-a părut o continuare cât se poate de potrivită. Era nevoie și de prezența unei autorități în domeniu, precum cea a lui Fromm, pentru ca încercările mele de a urmări misterele minții atât de celebrului rege al Bavariei să aibă o cât de mică șansă. De altfel, se știe că Ludwig și-a dorit cu încăpățânare să rămână o enigmă pentru el însuși și mai ales pentru toți ceilalți. Și a reușit.

Iar filmul lui Visconti e un omagiu adus misterului acestui monarh îndrăgostit de muzica lui Wagner și de propria sa imagine idealizată asupra sensului unei existențe cu adevărat împlinite. Morbid pe alocuri, străbătut de o tensiune erotică stranie și respirând un aer încărcat nu de puține ori de dorințe autodistructive, filmul lui Luchino Visconti e o capodoperă care cere răbdare (are o durata de aproape patru ore), parcurge cu virtuozitate o serie întreagă de relații complicate dintre personajele cheie ale monarhiilor Europei Centrale de secol XIX și reconstituie pe cât posibil parcursul tragic și de un romantism damnat exemplar al vieții celui supranumit „regele basmelor”.

Într-un fel, demersul psihanalitic din paginile volumului lui Fromm mi-au indicat în parte câteva posibile lămuriri asupra destinului lui Ludwig. „Sufletul omului. Între geniul binelui și al răului” oferă celui interesat un set de idei care pot articula o interpretare coerentă a alegerilor noastre de viață și o înțelegere mai profundă a motivațiilor conștiente sau inconștiente care ne conduc către propriile decizii. Iubirea de viață și iubirea de moarte, cele două mari teme care străbat paginile volumului lui Erich Fromm, surprind aspecte extrem de sensibile ale vieții noastre interioare și dezvoltă o serie de analize care definesc, conform viziunii psihanalistului german, două tipuri de personalitate: cele ale biofilului și necrofilului.

Probabil că în urma unui efort de a percepe și din acest punct de vedere sfârșitul controversat al lui Ludwig, am putea afla mai multe despre alegerile care i l-au făcut inevitabil la numai 40 de ani. Oricum, figura lui legendară alăturată castelelor sale de poveste (l-au dus la ruină și au creat un adevărat scandal politic) este emblematică pentru patrimoniul cultural al Bavariei. Una peste alta, de la Gaslight la Fromm și Ludwig, lucrurile s-au legat de o manieră care ne preocupă și în același timp ne intrigă pe toți. Probabil că din uriașul număr de mistere care ne înconjoară viață, în mod paradoxal, cel mai mare dintre ele este chiar propriul nostru suflet. Trăim cu ferma impresie că ne cunoaștem și că știm totul despre noi înșine, dar de foarte multe ori, mai ales în situații de criză, ne surprindem gândind și acționând cu totul altfel decât ne-am fi așteptat. Și nu e tocmai plăcut să te descoperi ca fiind un altul.

Restul e doar analiză sau spovedanie.