Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Clavecinul bine temperat, Gould și drumul spre Bach

Sunt multe întâlniri într-o viață de om. Unele sunt impuse prin educație, accident sau, pentru unii, predestinare, altele pur și simplu fac parte din datul existențial al fiecăruia (de exemplu întâlnirea părinților noștri, limba și cultura în care te naști, locul, ora, data, momentul istoric căruia îi aparții etc), cele mai multe sunt însă aparent întâmplătoare sau cel puțin așa suntem înclinați să credem privindu-le de la o distanță confortabilă și neimplicat.

În bună măsură trăim cu impresia că este dreptul hazardului de a aranja lucrurile conform unei logici pe care ne străduim din timpuri imemoriale să o înțelegem și pe care ne încăpățânăm să o presupunem ca probabilă chiar în absența unor dovezi clare.

Bineînțeles că dacă o să insistăm e foarte probabil să ne dăm seama că în orice moment ne-am privi nu am putea fi decât ceea ce suntem ca urmare a alegerilor făcute.

Dar nu trebuie uitat că o întâlnire presupune cel puțin două elemente aflate în joc, deci e cât se poate de firesc ca alegerile de care vorbim să fie influențate, într-o măsură mai mare sau mai mică la rândul lor, în urma acestor întâlniri.

Dar dacă există vreun zeu al întâmplării sunt convins că a fost invocat de nenumărate ori pentru a rezolva în mod fericit situațiile în care ne simțeam pierduți, captivi, lipsiți de mijloace și perspectivă și că de fapt în secret întâmplarea e una dintre armele miraculoase pe care ne bazăm în lupta cu necunoscutul, neputința, teama sau deprimarea.

Fiindcă, de fapt, pe ce poți să mai mizezi în momentul în care ai epuizat toate posibilitățile aflate la îndemână dacă nu pe această aliniere a evenimentelor (asupra căreia nu poți interveni însă cu mai mult de un gând) care să deschidă un drum spre lumina atât de dorită a unei revelații apte să te poată duce mai departe? Un sentiment similar acestui tip de abandon (în care numai șansa matematică mai are ceva de spus) îl poate încerca oricine ar avea de a face pentru prima dată cu muzica lui Bach interpretată de Glenn Gould.

O întâmplare pe care cu siguranță oricare dintre proaspeții convertiți la ordinea suprafirească a notelor auzite pentru prima dată interpretate de o asemenea manieră ar denumi-o pe drept un drum al Damascului către creația celui mai mare compozitor al barocului muzical european.

Posibilitatea unei înțelegeri mai ample a lumii cu ajutorul muzicii lui Bach este desigur țintă transcendentă către care ni se tot spune că ar trebui să ne îndreptăm, dar ca să o poți atinge mai este nevoie de ceva.

E vorba de acea orbitoare revelație a ordinii imuabile a lumii realizată prin mijlocirea arhitecturii sonore a unui set de 48 de preludii și fugi precum cel al Clavecinului bine temperat pe care pianistul canadian o face posibilă încă de la prima audiție celui care are șansa de intra în contact cu ea.

Nu e vorba doar de o virtuozitate de nenumărate ori de o precizie, regularitate și magnificență a controlului execuției frizând imposibilul, nici de acea blamată de unii redare a construcțiilor polifonice demnă de softul hiperperformant al unei entități cvasirobotice venite din viitor, sau de estetica iconoclastă a înțelegerii generale a articulării discursului muzical, ci de ceea ce face cu adevărat obiectului unei întâlniri cu adevărat fundamentale: senzația clară de a putea experimenta nemijlocit adevărul indubitabil al existenței acelei ordini atotcuprinzătoare a lucrurilor, a unei armonii totale, în care libertatea cu toate licențele ei nu se confundă cu eroarea, și a metamorfozei raportului matematic în spirit revărsat generos în creație.

Clavecinul bine temperat, în viziunea lui Gould, pare un proiect divin îmbrăcat în formă pământeană a muzicii singurului subiect pregătit fiziologic pentru a-l putea recepta și a-l face cunoscut tuturor celorlalți – Johann Sebastian Bach.

Nu e de mirare că unii l-au considerat Vechiul Testament al muzicii europene. Fiecare preludiu și fugă are substanța și greutatea unuia dintre cele 48 de articole ale legii care guvernează universul.

Cele 24 de tonalități care sunt expuse în ambele volume ale operei într-o diversitate de ipostaze de-a dreptul arhetipală (dar bazată pe rigori matematizante imediat recognoscibile) afirmă imaginea acelei rațiuni cosmice etern generatoare de frumuseți infinite, inepuizabile în geometria lor acoperind arhitecturi de dimensiuni galactice.

Poate că Gould nu are tot timpul acea căldură umană pe care mulți o așteaptă și a cărei absență i se reproșează și nici nu pare să se afle în căutarea ei explicită.

Dar articulează ideal chiar de la prima atingere a claviaturii viziunea în sunet și polifonie a lumii ca obiect al creației forțelor binelui, adevărului și frumosului.

Rezultatul este acea armonie celestă care cuprinde și face posibilă existența tuturor lucrurilor.

Iar la o asemenea scară ceea ce contează este efortul de a-ți ridica nivelul percepției și înțelegerii la cea a realității căreia ești chemat să-i fii parte și martor totodată.

O întâlnire de o asemenea magnitudine este cumva inevitabilă.

Pe drumul spre această poartă privilegiată a adevărului nu sunt foarte mulți cei care îți pot arăta direcția corectă. Gould e poate cel mai convingător, dar nu este nici ultimul și nici singurul.

Însă cu el intrarea în lumea lui Bach pare imposibil de ratat. Iar odată ce cantorul din Leipzig a pătruns în viața ta, atingerea universului și a căutării principiului său ultim te vor urmări întotdeauna. Poți fi sigur.