Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Imago

Nu știu ce înseamnă pentru generațiile tinere comunismul. Nu știu dacă are vreo semnificație aparte pentru ele, dacă trezește curiozitate sau repulsie. Tinerii sunt întotdeauna implicați în prezent și sunt preocupați de viitor. Și e firesc să fie așa.

Prezentul părinților este lipsit de vreo importantă specială pentru ei atâta vreme cât nu îi implică direct, nu le obstrucționează perspectivele de dezvoltare personală și nu le afectează direct destinul. Poate tocmai de aceea un roman despre prietenie în perioada imediat următoare morții lui Stalin ar putea să pară că aparținând unei alte lumi și să nu fie la prima vedere extrem de ofertant pentru un tânăr din epoca internetului și a tehnologiei omniprezente.

Dar dacă dai curs curiozității și începi să parcurgi paginile din Imago, perspectiva se modifică și percepția trecutului devine o posibilitate certă de cunoaștere de sine perfect funcțională aici și acum.

Trei băieți, trei colegi de școală, trei destine și o prietenie care îi leagă dincolo de orice încercare reprezintă elementele poveștii pe care Ludmila Ulițkaia o oferă cu o totală naturalețe cititorului. E banal poate, dar e ceea ce la o privire mai atentă dă esența acelui adevăr „lipsit de relief” al vieții de zi cu zi cu care avem de-a face fiecare.

Tot ce e scris ni se poate întâmpla și nouă. Toate încercările personajelor pot constitui cu o probabilitate extrem de ridicată puncte de referință autobiografice perfect posibile, te simți direct vizat întorcând pagină după pagină, te imaginezi fără să vrei în locul celor trei, te întrebi cum ai reacționa în locul lor, ce răspunsuri ai avea, cum ai face față situațiilor de limită în care sunt puși. Fără să vrei lectura devine un parcurs de autoevaluare și culmea este că totul se petrece cu un firesc absolut fără vreun efort special din partea autoarei.

Nu ai de-a face decât cu lucruri „mici”, vieți comune, oameni „normali” și activități domestice. Nimic ieșit din comun sau exemplar la modul strident în viețile acestor băieți care se maturizează sub ochii tăi, intră în viață și au de făcut alegeri de-a dreptul imposibile.

Textul romanului curge imens și într-un fel cumva indiferent, aluvionar adunând la un loc sublim, grotesc, frumusețe, exaltare, aspecte banale ale ororii, speranță, naivități, disperare mută, revoltă, teroare, multă iubire și o căldură umană aproape insuportabilă în mijlocul unui tablou desprins dintr-un infern social având că firma „Paradisul pentru toți”.

Desigur, există totuși un fir pe care îl poți urmări fără mare efort de-a lungul întregii țesături de povești halucinante care se intersectează între numeroasele personaje care tot apar pe parcursul narațiunii. Ulițkaia are o temă și o țintă clară către care vrea să-și îndrepte cititorul și nu se abate niciun moment de la ea – literatura și importanța ei.

Drept urmare, serii de titluri celebre, nume de scriitori, poeți, străzi și case în care aceștia și-au trăit mai mult sau mai puțin discret triumfurile și iubirile, trimiteri și citate faimoase apar peste tot într-o încercare subtilă de a arăta că lucrurile fundamentale ne stau la îndemână, ne însoțesc și fac parte din noi, pentru că ele sunt ale noastre, nu apar de nicăieri, ne conțin în ce avem mai profund și ne umplu în același timp viața. Ideea că se poate rezista, supraviețui și spera prin cultură este prezentată în mod aproape obsesiv de la formele ei cele mai rafinate, chiar ușor idealizate până la lupta directă a celor implicați în reproducerea artizanală și difuzarea clandestină a revistelor și operelor scriitorilor interziși de cenzură în formă de samizdat.

În toată povestea e un amestec straniu și fascinant de cultură înaltă, mijloace incredibil de ingenioase de a face cu orice preț cunoscut adevărul, pericol iminent, eroism anonim și conjunctură tragică în care cei trei își trăiesc viețile. Fiecare încearcă să-și mențină cu propriile mijloace intactă capacitatea de a vedea frumusețea și demnitatea din om, creativitatea și lumina de care el este capabil, într-o atitudine aproape „pionierească”, dar perfect asumată. Nu au nicio șansă. Plătesc pentru asta fiindcă toți trei ajung în situații de necontrolat în care sunt forțați să-și aleagă o cale de supraviețuire.

Ulițkaia nu lasă loc pentru iluzii. Viețile lor sunt amprentate până la capăt de sistemul căruia i-au aparținut și căruia au îndrăznit să-i reziste. Cu cât citești, înțelegi tot mai clar că eroismul lor e identic celui al firului de iarbă care să încăpățânează să-și facă loc în crăpătura șoselei. Are sensul său transcendent, dar dă fiori celui care îi înțelege poziționarea. Și e impresionant și destabilizator în același timp din punct de vedere sufletesc. Și totuși, Ulițkaia reușește perfect să-și transforme cititorul în coparticipant la această lume a disidenței – ultim refugiu al unui uman atacat din toate direcțiile.

Eroilor și nu mai puțin eroinelor acestui roman li se ia tot, mai puțin sufletul. Iar într-un fel, asta înseamnă că ceva din acea putere de îmbrățișare absolută a lumii atât de caracteristică tinereții nu le-a putut fi distrus. Răul poate fi depășit atâta timp cât nu-i dai substanță prin ceea ce alegi să crezi și să faci.

Tocmai de aceea lectura unui roman ca Imago ar putea oferi o revelație generațiilor tinere, o lecție asupra căreia însă toți trebuie să revenim din când în când, obligatoriu.