Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Regizorul Andrei Șerban: ”În toate universitățile americane s-a instaurat un fel de neofascism”

andrei_serban.png

Regizorul Andrei Șerban, invitatul Mihaelei Dedeoglu în studioul Zebra, 2 august 2021
Image source: 
RFI România

Revenit în România pentru a repune în scenă, la Teatrul Bulandra din București,  două piese ale ”Marelui Will”,  ”Zadarnicele chinuri ale dragostei” și ”Richard al III-lea”, regizorul Andrei Șerban ne-a făcut onoarea de a reveni și în studioul RFI România, pentru a vorbi despre planurile sale și nu numai... Redăm mai jos câteva fragmente din interviul din cadrul emisiunii Zebra:

 

 

”Dacă reiau un spectacol, nu îl reiau pur și simplu, îl redescopăr de fapt. În special dacă e vorba de Shakespeare. Esența e mereu ascunsă la el. De fiecare dată redescoperi ceva... Acum doi ani am făcut un Richard al III-lea adaptat la contextul politic din România de atunci, al pericolului revenirii totalitarismului etc... a stârnit multe controverse la vremea aceea.

Acum am eliminat aluziile politice... Varianta de acum este adaptată la situația de acum, a șocului în care ne aflăm cu toții din pricina acestui virus, a faptului că nu știm ce ne așteaptă mâine... totul e improbabil. În acest Richard al III-lea vreau să formulez o întrebare interioară, delicată și nesigură; e un spectacol mai liric, mai neliniștitor, e cu totul altă structură. Începem de fapt cu finalul, cu fantomele care îl chinuiesc pe rege...

La ”Zadarnicele chinuri...” este un text filozofic, cu multe nuanțe. E un text greu, fiecare cuvânt trebuie simțit... Ar trebui ca după acest spectacol să plecăm acasă puțin mai liberi de angoase, de neliniști...

Temele sunt de fapt două: Una este a dragostei, a dificultății de a iubi – toți credem că iubim, spunem că iubim, e ușor să iubim, ...de fapt e foarte greu să iubești. Și nu știi niciodată cât de sincer ești când spui ”iubesc”

Încercăm în această piesă să ridicăm această problemă: Cum să facem astfel încât să fim capabili de iubire – și, iată, tocmai când începem să fim capabili să iubim, tronc, vine moartea – tatăl unei prințese moare. Mesajul e că putem muri în orice clipă – asta ne-a readus în atenție de fapt situația din ultimii 2 ani... Le-am spus actorilor – gândiți-vă că asta e ultima reprezentație, ultima oară când mai puteți transmite publicului mesajul despre iubire. Cum îl spuneți?”

Despre pandemie

- Cum ați trăit ultimii 2 ani cu această pandemie și restricțiile ei?

- Eram la New York, era un adevărat deșert, nimeni pe stradă, incredibil să vezi așa ceva la new York... Problema este cum ne găsim echilibrul interior.

Pascal scrie că problema oamenilor este că nu pot sta singuri, într-o cameră, să fie bine cu ei înșiși în casa lor. Și mi-am zis uite, acum o să fac exact ce zice Pascal: sunt acasă, singur, cu mine însumi, sunt foarte bine. Dar, atenție: în același timp televizorul merge, frigiderul e plin, am căldură, am aer condiționat, mă uit la televizor și văd cum alții suferă, mă bucur că eu nu sufăr etc.

Eu cred însă că Pascal spune cu totul altceva: să fii singur cu tine însuți înseamnă a găsi posibilitatea de a te deschide spre Altceva, să intri în contact cu Altceva, care nu este material, care nu poate fi găsit la televizor sau în frigider. A fi singur înseamnă a fi cu tine însuți și a te întreba care ar putea fi contactul cu o altă realitate, cu o altă viață posibilă. Asta am încercat să fac în pandemie, și cred că mi-a priit. Am făcut anumite exerciții, am citit anumite cărți și ceva în mine s-a liniștit, s-a schimbat puțin. Dau un exemplu:

Toată viața mea am fost un workaholic, de la 21 de ani am muncit ca un dement, numai teatru. Uneori mă întrebam: dacă mă opresc ce o să fac, ce o să pot face altceva cu viața mea? Eu când nu sunt la teatru, în sala de repetiții și sunt în viață pur și simplu, nu prea știu ce să fac cu mine. De fapt viața mea nu e în viață, ci în teatru. Și-mi ziceam, dacă nu voi mai avea de lucru în teatru, ce fac? Cum o să trăiesc? Mă sinucid? Habar n-am...

Ei bine, uite că doi ani am trăit fără teatru! Și credeți-mă că nu mi-a lipsit! Mi-am dat seamă că, da, teatrul e foarte important, dar există și o viață în afară de teatru... și să fii față în față cu ea, cu această viață din afara teatrului, să te uiți în oglindă și să te vezi pe tine însuți, ca pe un străin... deci nu la modul narcisist, ca să vezi dacă ai mai făcut riduri, cum îți stă părul etc., NU! Mă uit la mine și văd că nu știu cine sunt. Acest străin începe să devină obiect al cercetării mele...și această cercetare va continua până la sfârșitul vieții

Despre teatrul de azi

- Dar ați revenit la teatru...

- Mă identific cu teatrul... lucrez uneori cu actori cărora nu prea le pasă, unii vor să se ducă acasă să facă bani, au de jucat în seriale etc... Eu pot sta și 12 ore în teatru pentru că sunt convins că prin teatru putem învăța ceva despre umanitate

- Înainte banul era cât era și ne descurcam, acum nu mai e așa...

- Valoarea simbolică a cuvântului ”artist” a scăzut foarte mult, nu doar în România, pe toată planeta... E trist dar trebuie să o spun: în comunism un artist era un om respectat... când îl vedeai pe stradă te emoționai, îl admirai – era simbolul unei libertăți, sau al unei iluzii a libertății – însemna ceva, și era mult acel ceva.

Astăzi artistul recunoscut este cel care face un serial formidabil, care își face publicitate, care e gălăgios, prezent pe toate rețele sociale. Când vorbim de calitate și de valoare – suntem în cu totul alt domeniu, nu al publicității... În ”Zadarnicele chinuri...” chiar asta încerc să readuc aminte: calitatea și valoarea sunt lucruri cu totul diferite de ceea ce în ziua de azi este numit calitate în modul cel mai trivial posibil...

(...)

Pandemia poate fi un prilej de a ne regăsi liniștea interioară – fără ea nimic nu e posibil. Ne agităm, ne panicăm atât de mult, dar la ce ajută?

Despre America

Mă uit cu îngrijorare la ce se întâmplă acum în America. Este o adevărată revoluție culturală, care îmi amintește foarte puternic  de ce s-a întâmplat în anii 1945-47 când au venit comuniștii la putere și toți intelectualii și oricine nu era din clasa muncitoare, au fost căsăpiți. În istorie se întâmplă astfel de cicluri. Pot spune că un alt ciclu a fost în 68-69 în Franța, când studenții au luat locul clasei muncitoare – ceva foarte artificial, nefiresc...

Acum în America ideea de gender, de LGBT, de organe sexuale a devenit cel mai important lucru, a devenit o revoluție. Sigur că sunt nedreptăți care trebuie îndreptate, dar de ce nu vorbim despre ce se întâmplă cu cultura, de ce este atacată cultura adevărată, de ce acest ”Cancel Culture”? De ce să distrugi tot ce înseamnă Tradiție...?

- Sunt totuși voci care se ridică și spun că s-a mers prea departe

- Din păcate sunt foarte puține, singulare chiar, ce se întâmplă acolo este un curent foarte puternic. Toate universitățile sunt fascizate, este un fel de neofascism al stângii. Așa cum există un neofascism fanatic al susținătorilor lui Trump, așa există în universități acest radicalism de stânga foarte puternic.

Practic te învață că ești obligat să faci ceea ce ți se spune! Deci dacă nu fac ce spui tu că trebuie să fac atunci sunt dușmanul poporului. Asta e ideea. Este eliminată posibilitatea unei opțiuni personale. Eu cu asta vreau să lupt din toate puterile, pentru că sunt convins că trebuie să avem dreptul la o alegere personală , individuală, asupra modului în care vrem să ne trăim viața. Nu să ni se spună, așa cum se întâmplă în regimurile opresive, cum trebuie să ne trăim viețile (...)

Când privim stelele noaptea...

Planeta e bolnavă. Uitați-vă la schimbările astea climatice. Astea sunt niște semne că planeta e bolnavă, ceva e este profund greșit... Este la nivelul umanității o derută atât de profundă , o forță negativă imensă – acesta este de fapt virusul adevărat: virusul negativității care a umplut planeta, suntem cu toții prinși de el. Ca să ne desprindem trebuie să ne liniștim, acasă la noi, în singurătate, cum spune Pascal, gândindu-ne la ceva mai înalt.

Când privim stelele noaptea ar trebui să fim prea înguști să credem că totul s-a născut odată cu noi și că noi suntem buricul pământului. Mă uit la imensitatea aia din cer, apoi mă uit în oglindă și-mi dau seama că nici măcar despre mine nu știu mai nimic – asta nu e un semn de depresie așa cum se zice, ci un prilej de autocunoaștere, îmi dă curajul de a încerca să mă cunosc, să cunosc lumea, e mirarea aceea a copilului... Copilul are nevoie de hrana cea mai proaspătă, de oăle, laptele cel mai proaspăt, ca să se poată maturiza armonios, astfel încât adultul să nu piardă prospețimea aceea a copilului. Asta le-am spus-o și actorilor mei aseară...

(...)

Felul în care politicienii privesc teatrul... nu sunt cuvinte în vocabular ca să exprime nivelul acestei nepăsări și indiferențe. Pe scenă se spune adevărul. Hamlet de exemplu spune că societatea trebuie repusă la codul moral pe care l-a vrut tatăl înainte să fie omorât – e un mesaj atât de puternic încât probabil politicienii se sperie”

 
Emisiunea Zebra din 2 august 2021