Antimitologia. Penuria alimentară și intrarea României în faliment

România anilor ‘80 este o țară în curs de pauperizare. Planul de industrializare accelerată a economiei, gândit la începutul anilor ‘60 de Gheorghe Gheorghiu-Dej, ca manifest al independenței față de Moscova, și continuat de Nicolae Ceaușescu, este un eșec epic. Gândită după modelul ideologic comunist, industria românească este un monolit construit astfel încât fiecare parte din lanțul de producție depinde de funcționarea la parametrii planificați a furnizorilor de materii prime și subansamble.

O simplă întârziere, o problemă în furnizarea materiei prime mai departe de-a lungul șirului sunt evenimente catastrofice. Într-o economie funcțională aceste probleme inevitabile pot fi soluționate prin flexibilitate, în economia proiectată de liderii de la București ele determină o reacție în lanț care duce la blocaj complet. Planul nu se mai realizeaza, producție nerealizată în luna respective este adăugată producției pe luna următoare, ducând în cele din urmă la acumulări uriașe, care devin veritabile găuri negre. Exportul, care trebuia să furnizeze valuta atât de necesară funcționării întregului angrenaj nu funcționează. Produsele românești capătă rapid o reputație nedorită pe piețele occidentale, ca fiind de proastă calitate și foarte scumpe, silindu-l pe Nicolae Ceaușescu să găsescă alternative păguboase în țări din lumea a treia sau în afaceri cu parteneri dubioși. Birocrația administrative și activul de partid  încearcă cu disperare să ascundă amploarea problemelor pentru a-și proteja funcțiile.

 Blocajul industrial capătă însă apoi proporții gigantice. Criza economică globală de la sfârșitul anilor 70, începutul anilor 80, lovește mult mai puternic decât lumea occidentală țările socialiste, nepregătite să își flexibilizeze economiile. Creditele obținute de Nicolae Ceușescu de la Banca Mondială și Fondul Monetar Internațional investite nechibzuit în această industrie energofagă s-au scumpit și ajung la scadență. România nu vinde cât ar fi trebuit, consumă energie mult peste ceea ce sistemul energetic intern poate acoperi, are milioane de angajați în marile platforme industrial pe care regimul nu îi poate acum reconverti profesional și nici nu îi poate concedia, dar cărora trebuie să le plătescă salarii, fie că produc, fie că nu. Războiul început între Iran și Irak, țări pe care Nicolae Ceaușescu miza pentru a suplini deficitul energetic prin import de petrol este lovitura de grație.

În anul 1981 România intră în incapacitate de plată, cu alte cuvinte nu mai poate returna plățile și dobânzile creditelor acordate. Doar dobânzile se ridică la 100 de milioane dolari lunar. FMI și Banca Mondială propun un nou acord, prin care România să își reeșaloneze datoriile pentru a putea să le plătească. Trebuie însă luate măsuri de reformă economică, iar Bucureștiul trebuie să furnizeze informații în legătură cu indicatorii economici principali.

Obsedat de ideea că Occidentul l-a tras pe sfoară și incapabil să își recunoască greșelile, cel care îndatorase aberant țara fiind chiar el, Nicolae Ceaușescu adoptă o politică sfidătoare și impune un ritm draconic de restituire a datoriilor, ritm care depășește cerințele FMI și ale Băncii Mondiale. Regimul de la București pornește o campanie furibundă de propaganda prin care achitarea datoriei externe a României înainte de termen este legată direct de conceptul de suvernitate națională, fără să existe nicio justificare reală în practica economică. Cetățenii sunt chemați să facă economie la curent, la hrană și în general la orice cheltuieli ce ar putea fi considerate un lux.

La sfârșitul anului 1989 situația este dramatică, populația României ajungand la un stadiu avansat de sărăcie și foamete. Deși regimul a anunțat în luna martie 1989 achitarea integrală a datoriei externe, ceea ce propaganda oficială susținuse că este singurul motiv al măsurilor de diminuare a condițiilor de trai, situația nu numai că nu s-a îmbunătățit, ci a devenit evident că se va înrăutăți.

Penuria generală și condițiile precare de trai nu mai puteau fi ascunse sub pretextul unui complot extern, care viza suveranitatea națională. A început să devină evident că pur și simplu regimul și conducătorii săi sunt principalii vinovați și că nu pot sau nu doresc să găsescă o soluție.

Astăzi auzim nostalgici ai regimului comunist negând realiatea acelor vremuri. Oameni care la argumente răspund cu sloganuri. „Nu este adevărat că se murea de foame în communism, magazinele erau pline de produse„. Și apoi vedem fotografii din anii 60-70, când criza nu începuse.

Mitologiei, noi îi opunem anti-mitologia documentelor. Nu părerile, inevitabil subiective, ale celor care vor sau nu să își amintească. La Antimitologia vă prezentăm cealaltă versiune. Cea reală. Oamenii pot minți și mistifica din interese diverse. Documentele nu au interese.