Psiholog de penitenciar: cum ajung unii infractori să creadă sincer că sunt nevinovați

După o discuție cu un magistrat francez referitoare la cum justifică inculpații și condamnații pentru corupție faptele făcute și efortul pe care îl depun pentru a se apăra, m-am regăsit cu și mai multe întrebări. De ce este lupta anti-corupție atât de dificilă ? De ce atunci când se disculpă, unii acuzați, inculpați sau condamnați par să fie foarte sinceri în a-și susține nevinovăția în ciuda dovezilor procurorilor ? Nu vorbim aici, desigur, de persoane care nu sunt vinovate, interviul nedorindu-și să condamne pe cineva. Nu ar fi mai simplu ca în fața probelor de netegăduit să admită că au greșit, să-și ispășească pedeapsa și lucrurile să între în normal ?  Este realmente posibil ca unii chiar să creadă sincer că sunt nevinovați ? Am pus toate aceste întrebări unui pisholog care a lucrat cu deținuți.  Andrei Chișcu a făcut parte dintr-un astfel de program în perioada 1999-2006 la Penitenciarul Rahova. A lucrat cu deținuți care comiseseră diverse infracțiuni, de la furt la crimă. Persoanele respective nu erau acuzate de fapte de corupție,  la vremea respectivă puține fiind dosarele de corupție care se finalizau cu o condamnare la închisoare. Mecanismul minții umane când greșește și caută să scape este, însă, același.

Andrei Chișcu : Pentru a face infracțiuni, empatia, ca să spunem așa, te stânjenește. După unii (cercetători, nr.r), lucrurile încep foarte de devreme, în perioada primei copilării, din experiențe timpurii de viață în relația cu persoana de îngrijire. Dacă copilului nu i se răspunde în mod sistematic și sensibil nevoilor lui de îngrijire primară precum nevoia de siguranță, de atenție, de stimulare, de căldură, de afecțiune, copilul începe să-și dezvolte o teorie despre cum este lumea și cum este el. În condițiile în care avem un eșec în a răspunde acestor nevoi de bază ale copilului care îl ajută să se dezvolte, el învață în primii ani că lumea este un loc nesigur, că nu poți să te bazezi pe celălalt, că singura persoană pe care te poți baza ești tu însuți. Aceasta este una dintre sursele care duc la dezvoltarea, mai târziu a problemelor de socializare, de interacțiune cu ceilalți.

De ce infractorii se consideră victime

Rep: Citeam că în penitenciare sunt mulți sociopați. Sunt persoane care așa se nasc, cu lipsă de empatie, sau dezvoltă această lipsă?

Andrei Chișcu : Mai degrabă a doua variantă. Empatia este o abilitate socială și cognitivă care se învață în relație cu cineva care este empatic cu tine. Prin urmare, este foarte greu să dezvolți empatie dacă n-ai experiența ca altcineva să fie empatic cu tine, în sensul ca acesta să fie atent, să răspundă nevoilor tale, să te angajeze într-o interacțiune emoțională încărcată afectiv. De aici se dezvoltă o serie de convingeri și credințe despre cum este lumea și cum sunt ceilalți. Un aspect important în lucrul cu cei care comit infracțiuni, cu persoanele private de libertate, a fost să înțelegem care a fost logica antisocială. În aceasta există un șir de elemente care, legate între ele, formează un fel de mecanism. Elementul de la care se pleacă este egocentrismul. Spuneam că lipsa de empatie este cea care duce la acțiuni ce îi fac pe ceilalți să sufere. Noi, dacă avem empatie, ea funcționează ca o frână. Pornind de la egocentrism care înseamnă că singura persoană pe care te poți baza și în care poți avea încredere ești tu, trecând printr-o serie de întâmplări, ajungi la ceea ce se cheamă furie îndreptățită, mânie justificată. De exemplu când cineva îți face ceva, te înjură de mamă cum spuneau ei, apare furia îndreptățită și ceea ce se cheamă lupta pentru putere. Lupta pentru putere este o instanță cu două variante, două deznodăminte: fie câștigi și te simți îndreptățit pentru ceea ce ai făcut și asta întărește egocentrismul – ești bazat, ești tare, ești șmecher, puternic, respectat, sau, a doua variantă - pierzi. În situația în care pierzi, prin instanța de victimă, se întărește același egocentrism. Atunci când te vezi pe tine ca victimă, tu nu ai nici o responsabilitate în ceea ce faci, cei care trebuie să se schimbe sunt ceilalți, fie că este societatea, că este statul care m-a furat, că este vecinul care s-a purtat urât cu mine, care m-a înjurat, că este nu știu cine care mi-a furat nevasta.

Rep: Întâlnirea noastră pornește de la o întrebare de-a mea, născută în timpul unei discuții cu un judecător francez despre corupție, despre condamnații pentru fapte de corupție care se consideră nevinovați și au diverse justificări. Dumneavostră spuneați că atunci când te vezi victimă, comportamentul celorlalți trebuie să se schimbe...

Andrei Chișcu : În urmă cu patru decenii, niște pishologi au atras atenția asupra unui proces cognitiv care se cheamă dihotomie cognitivă. Atunci când noi avem în minte două sensuri diferite despre o expereiență, mintea noastră trăiește asta cu discomfort. Se numește disonanță cognitivă. Ceea ce face automat mintea este să rezolve această dihotomie, alegând una dintre variante. Un alt principiu important al minții noastre este că încearcă să organizeze informațiile și are nevoie pentru sănătate și echilibru să găsească un sens. Persoana care are un stil de viață infracțional – vorbim aici despre experiențe repetate în care cineva încalcă mici reguli, se asociază infracțional, un rol important îl joacă asocierea infracțională, ajunge să își justifice propriile acțiuni și propriile decizii și să interpreteze acțiunile celorlalți prin prisma unor distorisiuni cognitive care îl fac să se simtă bine cu sine însuși. Bine e mult spus, dar care te ajută să stai într-o stare de echilibru. Dacă cineva o să conteste că eu am produs suferință altei persoane, atunci mintea mea învață să găsească o justificare pentru asta: a fost un nemernic, a căutat-o, a făcut un lucru și mintea mea găsește o justificare care să minimizeze responsabilitatea mea pentru răul făcut altor persoane și să proiecteze responsabilitatea pe acțiunile celuilalt. Sunt câteva distorsiuni importante despre care vroiam să pomenesc. Una este putere și control – atunci când te crezi cel mai puternic, când părerile tale sunt cele mai importante și părerile celorlalți nu contează, când le dai dismiss (le negi, n.r.) de la bun început fără să le asculți. O altă distorsiune importantă pe lângă cea de instanță de victimă în care îți negi propria responsabilitate și atribui responsabilitatea pentru acțiunile tale celorlalți, mai este sentimentalismul fals: atunci când te vezi pe tine ca fiind bun în acțiunile tale, spunând că ai făcut un anumit lucru pentru că ai un copil, ai furat să aduci o cutie de lapte sau faci chestia asta pentru că îți iubești țara sau îți iubești județul.

Lentilele prin care infractorii văd distorsionat realitatea

Rep: Și iată cum condamnații de care îmi povestea judecătorul francez se considerau absolut nevinovați. De aceea am venit să vorbesc cu dumneavoastră... am auzit în discursul public și am cunoscut persoane condamnate care se bat până la pânzele cele mai albe să demonstreze că nu-i așa...

Andrei Chișcu : Întrebarea pe care oamenii și-o pun în mod firesc atunci când vorbim despre o luare de poziție este dacă (condamnatul, n.r.) crede cu adevărat (că este nevinovat, n.r.) sau doar se preface. Deseori ne puneam acestă întrebare, dacă el chiar crede că a fost bine că a omorât victima sau nu. Din păcate, experiența și realitatea atestă că ei chiar cred lucrul ăsta... Îmi amintesc de persoane care își omorâseră victima pentru că a surprins-o înșelându-le cu propria soție. Atunci când îi întrebam ce ar face (la momentul discuției, n.r.) au spus că ar face același lucru și a doua oară. Aceasta ne arată cât de puternice sunt de fapt credințele și convingerile. În situația asta, ceea ce nu vedea domnul cu care am lucrat și care se afla în detenție, era faptul că soția lui nu era o proprietate. Asta e o distorsiune importantă. Condamnații chiar cred în ceea ce spun și pentru asta, un rol important îl joacă convingerile infracționale, adică aceste distorisuni, aceste structuri cognitive care sunt ca un fel de lentile de ochelari care te fac să vezi deformat realitatea. O persoană care comite infracțiuni alege doar într-o oarecare măsură: atunci când ești robul unui stil de viață, nu alegi propriu zis. Ești prizonierul unui mecanism din capul tău. Pentru a face o schimbare, trebuie să-ți folosești o parte din creier pentru a surprinde automatismul în stilul tău de viață și să te decizi să schimbi ceva. Pentru asta da, ai nevoie de ajutor. Acum, dacă vorbim despre asociere infracțională, aici dificultatea în schimbare este mult mai mare. Acesta a și fost motivul pentru care, de exemplu, în programul pe care noi l-am făcut, cei mai rezistenți dintre deținuți erau cei care făceau parte din clanuri și grupuri infracționale. Nevoile lor erau satisfăcute de apartenența la acest grup. Identitatea lor se baza pe apartenența la un grup.

Rep: Am citit niște studii referitoare la meseriile și ocupațiile care atrag cei mai mulți sociopați și narcișiști. Politica era printre primele.

Andrei Chișcu : Așa cum spuneam, una dintre distorsiunile cognitive importante responsabile pentru comportamentul infracțional este cea legată de putere și control. Puterea este ca un drog și e foarte greu să-ți păstrezi judecata limpede atunci când ești într-o poziție de putere. Sunt foarte multe poziții de putere în care persoane care nu comit infracțiuni ajung să ia decizii lipsite de empatie care adudc suferință altor oameni. Și noi, la rândul nostru, ca angajați în penitenciar, eram într-o poziție de putere mai mare decât cea pe care ar fi avut-o un om obișnuit și trebuia să avem aceste ședințe de intervizare, să discutăm, să nu lăum decizii abuzive, să prevenim abuzurile. Odată ce ești într-o poziție din care decizi asupra destinelor altor oameni, este foarte ușor să îți pierzi mințile, să iei decizii incorecte. Pentru asta trebuie să ai un sistem etic, să ai o educație care să se bazeze pe niște principii de etică care să te învețe că binele general contează în dauna interesului de grup, că pentru a lua o decizie corectă ai nevoie de cât mai multe informații corecte.

Rep: Dar dacă tu oricum nu ții seamă de absolut nimic? Asta mi se părea interesant în studiul pe care l-am citit referitor la ceea ce numim sociopați. Citeam că nu trebuie să omori pe nimeni să fii de fapt sociopat. Sunt sociopații funcționali de care nu se prinde nimeni că au o problemă și care vor folosi toate resursele din jurul lor în scop propriu mimând în același timp empatia...

Andrei Chișcu : Mai există o altă distorsiune în comportamentul infracțional care se numește fragmentarea. După unii (cerceători, n.r.), acesta e rezultatul unor experiențe de victimizare timpurie. Ce faci e că practic spui, uite eu țin foarte mult la tine, dacă cineva se ia de tine vino să-mi spui și te apăr, dar în secunda următoare îi zici: n-ai să-mi împrumuți și mie niște bani? Fragmentarea face să acționezi într-un mod incoerent, adică într-o secvență să spui un lucru, iar apoi să contrazici printr-o acțiune ceea ce tocmai ai spus.

Dacă furi cu pixul e mai bine decât să furi, ca noi, din buzunar

Rep: Vedeți, cu experiența de psiholog, în vasta politică românescă, persoane pe care nu le puteți diagnostica pentru că nu le aveți pe scaun, dar care vă atrag atenția din acest punct de vedere ?

Andrei Chișcu : Un rol foarte important îl au modelele care se află în poziții de putere, poziții de decizie. Atunci când persoane aflate în responsabilități și demnități publice au un coportament îndoielnic, au decizii în care se bazează mai curând pe interesul personal, decât pe interesul societății în general, nu poți decât să fii îngrijorat. De ce? Îmi amintesc că atunci când lucram în comunitatea terapeutică din Penitenciarul Rahova, una dintre situațiile pe care le aveam de confruntat era că la grupuri, unde noi aveam diverse lecții în care îi învățam cum să-și observe mintea, una dintre justificările frecvent invocate de cei din detenție era: nu vedeți că în societate sunt alții care fură și scapă neprinși? Nu-i vedeți pe care care fură cu pixul? Dacă furi cu pixul e mai bine decât să furi ca noi din buzunar sau din casă pentru că ei scapă nepedepsiți. Noi încercam să confruntăm aceste convingeri și să aducem contra-argumente. Când în realitate nu te poți baza pe niște dovezi concrete, palpabile de persoane care...

Rep: Care fură cu pixul dar nu au intrat la pușcărie...

Andrei Chișcu : Exact! Când nu le poți aduce ca și contra-argument faptul că comportamentele infracționale sunt pedepsite și nu sunt acceptate într-o societate de drept, când nu le poți aduce contra-exemple, este foarte greu să lucrezi cu persoane care pătesc pentru asta doar pentru că nu au avut bani de un avocat mai bun. Actele anti-sociale se bazează în mare măsură pe sentimentul de nedreptate. O acțiune corectivă la nivel social a putea fi ca în funcții publice și de răspundere, să existe persoane care să ofere modele pro-sociale de comportament.

Rep: Cum poți să faci asta? Spuneați că ai nevoie de foarte multe informații și filtre.

Andrei Chișcu : Realitatea istorică și politică a ultimelor decenii de arată lucrul ăsta, aspecte asupra cărora încerc să reflectez și eu. Oamenilor care ajung în poziții de putere le este foarte greu să renunțe la aceste poziții. Sunt și persoane onorabile cărora le-a venit foarte greu să renunțe la putere. Noi nu avem o cultură a tranziției, a responsabilității unui mandat în care îți faci treaba cât te pricepi de bine și de corect o perioadă de timp, după care renunți. La noi, se pare că din punct de vedere cultural și istoric există acestă mentalitate că odată ce ai apucat o poziție, trebuie să mori în acea poziție. Ne uităm și în învățământ, în medicină, în justiție, politică, în mediul instituțional. Atunci când ești într-o poziție publică și devii un personaj despre care se vorbește, iar acest lucru îți hrănește un egocentrism și un orgoliu, este foarte greu să renunți. Noi avem, pe de altă parte, o experiență destul de recentă cu conducător, o persoană relativ ponderată și cu un mesaj aparent democratic, mă refer la ce s-a întâmplat în 1968 cu Primăvara de la Praga și luarea de poziție a lui Ceaușescu, după o vizită în China și Coreea de Nord să instaureze cultul personalității. Ce s-a întâmplat apoi am trăit o parte dintre noi.

Rep: Și el era un sociopat, nu?

Andrei Chișcu : Și el era, da, un sociopat și un narcisic.

Cum funcționează piramida puterii pentru un narcisic

Rep: Vedeți narcisici în politică acum?

Andrei Chișcu : Da, sunt. E foarte greu atunci când ajungi să ai acces la posturi publice, la putere, la decizii care afectează atât de mulți oameni, să nu dezvolți acestă latură. Există așa numita piramidă a puterii în care cei de sub tine, ca să rămână la rândul lor în poziții de putere, fac ceva ca să te convingă că ești bun, că ești puternic și îți cântă în strună. Ori piramida aceasta a puterii este un model care ne arată că asocierea în susținerea unei idei, chiar dacă este greșită, face foarte mult rău. Ce ar putea să ajute este o gândire critică, chiar în interiorul unui grup care este mânat de niște obiective și idealuri, mă refer la un partid, un grup profesional în care nu sunt luate de bune toate lucrurile pe care le spune șeful. Toți au un beneficiu din acest comportament în care nu îndrăznește nimeni să contrazică sau să critice. Cei care îndrăznesc să facă lucrul acesta sau se întrevede că ar putea să se delimiteze, sunt îndepărtați rapid. Acesta este un mesaj și pentru cei care s-ar gândi că ar putea-o face. Dacă vrei să stai cu noi, ai grijă ce spui și, mai ales, ai grijă ce gândești.

Rep: Devii narcisist și dezvolți astfel de comportamente pentru că te regăsești într-o funcție de putere sau te duci către acestă zonă de politică, de putere pentru că tu deja ești cineva care așa funcționează pe interior. Sau e o combinație?

Andrei Chișcu : Este a doua variantă mai degrabă. Atunci când acced la funcții publice prezintă o serie de trăsături anterioare, trăsături de personalitate de tip narcisic sau narcisism. Nu devii naricisit pentru că ești într-o funcție publică. Se pare că există o afinitate pentru căutarea acestor poziții pentru persoanele care au aceste trăsături. Dacă nu e vorba de politică, e vorba despre alte funcții de răspundere precum conducerea unui spital, a unei facultăți... cumva aceste trăsături te împing și te fac să cauți acele locuri unde să ai puterea, unde să găsești oameni care să-ți confirme și să-ți valideze convingerile oricât de absurde și incorecte ar putea fi, în care faci exercițiul repetat al deciziilor bazate doar pe propriile convingeri.

Rep: Și pe propriul interes...

Andrei Chișcu : Faptul că te vezi pe tine ca fiind cel mai bun, fără pată și fără greșeală, este o condiție care te face să cauți aceste locuri. Organizația ar trebui să fie atentă și la aceste trăsături și să existe niște mecanisme statutare care să reglementeze luarea deciziilor. Atunci când ai prea multă putere în mâinile tale, este o condiție de risc. Social vorbind, când trebuie să hotărăști aupra destinelor foarte multor oameni nu poți să nu greșești și ai nevoie de cineva care să te sprijine. Acesta este motivul pentru care la nivel de stat există funcția de consilier. Tu nu le știi pe toate, dar, o persoană, pe măsură ce ce obișnuiește într-o astfel de funcție și are aceste trăsături de narcisism și sociopatie, începe să creadă că el este cel mai bun, el ia  cele mai bune decizii, ceilalți nu au dreptate și se izolează. Te rigidizezi, devii mai inflexibil și îți e mai mult frică de ceilalți.

Rep: Am citit undeva că Stalin a murit singur în camera lui, valetului fiindu-i frică să intre și să vadă ce s-a întâmplat cu el...

Andrei Chișcu : Este un exemplu foarte bun, atunci când devii un dictator, când îți exerciți puterea bazându-te pe abuzuri, pe crime, pe frică, pe teroare, devii din ce în ce mai singur. Frica în interiorul tău este prezentă și, pentru a face față realității, se dezvoltă niște mecanisme de tip paranoid în care vezi uneltiri în jurul tău, vezi conspiraționiști în jurul tău și atunci trebuie să te asiguri că menții puterea. Cum faci asta? Eliminându-i pe cei incomozi. Faptul că celălalt are o altă părere decât ai tu devine în sine o amenințare. Aceasta este una dintre caracteristicile unei dictaturi.