COP26 la Glasgow: provocările unui summit crucial pentru planetă

Cum se explică starea de „urgență”?

Prin faptul că termometrul urcă și efectele deja se simt, pe toate continentele. Conferinţa ONU privind schimbările climatice de la Glasgow se desfășoară după trei ani marcați de dezastre naturale pe toate continentele: incendii în Australia și vestul Statelor Unite în 2019 și 2020, inundații în China și în Europa, incendii în bazinul Mediteranei în vara trecută, uragane și furtuni succesive și secetă.

Aceste fenomene au un lucru în comun, caracteristic încălzirii globale: sunt tot mai frecvente și depășesc recorduri de intensitate privind precipitațiile, forța vântului, sau temperaturile.

Conform raportului recent al Organizației Meteorologice Mondiale, numărul dezastrelor a crescut de cinci ori în ultimii 50 de ani. În acest ritm, ne îndreptăm către o creștere a temperaturilor cu mult peste 2°C, sau chiar până la peste 4 °C, conform anumitor scenarii.

În cazul lipsei de acțiune, creșterea nivelului mării și oceanelor, eroziunea zonelor de coastă, dispariția speciilor de animale, declinul agriculturii și al lanțurilor trofice, perturbarea curenților marini, contribuie toate la punerea în pericol a unei întregi generații. Vestea bună este că fenomenul nu a devenit încă iremediabil.

Cu ce diferă 1,5°C de 2°C?

Știm că încălzirea globală este în toi. Gazele cu efect de seră, în principal CO2, dar și metanul și protoxidul de azot, formează un înveliș în jurul globului, reținând astfel căldura emisă de razele solare, ceea ce face posibilă menținerea unui climat locuibil, altfel temperatura medie terestră ar fi de -18 ° C. Problema care a apărut însă de câteva decenii se referă la cantitățile de gaze degajate care depășesc cantitatea pe care planeta este capabilă să o absoarbă.

Primele rapoarte științifice care indică activitatea umană drept cauza probabilă a schimbărilor climatice datează din anii 1970. În prezent este cert: emitem aproximativ echivalentul a 52 de miliarde de tone de CO2 în fiecare an, 80% dintre ele fiind datorate combustibililor fosili (cărbune, petrol și gaz).

Arctica este cea mai afectată regiune. Încălzirea din această zonă depășește 3°C, sau de trei ori media terestră, ceea ce provoacă daune ireversibile populațiilor indigene și calotei glaciare marine. Prin urmare, în această luptă, fiecare zecime de grad contează, influențând rolul ecosistemelor.

Scopul Conferinței pentru Climat

Convenția-cadru a Națiunilor Unite Privind Schimbările Climatice (UNFCCC) stabilește obiectivele de atins pentru a limita încălzirea globală. Pentru a reuși acest target, semnatarii se reunesc să definească acțiuni și angajamente pe termen scurt și lung, anume COP-urile, conferințele părților, care au loc în fiecare an într-o țară diferită.

Amânată cu un an din cauza pandemiei, COP26, organizată de Regatul Unit în parteneriat cu Italia, are loc în orașul scoțian Glasgow, la Scottish Event Campus, sub președinția lui Alok Sharma, care nu și-a ascuns scepticismul, cu o săptămână înainte de deschidere: va fi „cu siguranță mai greu” să ajungi la un acord global la COP26 decât la COP21.

„Ceea ce au făcut la Paris a fost genial, a fost un acord-cadru, dar multe dintre regulile detaliate au fost lăsate pentru viitor." Prin urmare, această COP are un singur obiectiv: să finalizeze regulile Acordului de la Paris și să transforme promisiunile în acțiuni pentru realizarea obiectivului de a se limita creșterea temperaturilor globale la 1,5 °C până la finalul secolului.

Provocările prefigurate la COP26

Contribuțiile Determinate la nivel Național (CDN) se află la baza Acordului de la Paris și întruchipează obiectivele pe termen lung ale luptei împotriva încălzirii globale. Acestea sunt acțiunile concrete, angajamentele cuantificate și comunicate public din partea statelor de a atinge neutralitatea globală de carbon (emisiile să fie egale cu absorbția) până în 2050 și necesită actualizări și îmbunătățiri din partea fiecărui semnatar.

Totuși, pentru a reuși, ar fi necesar să se reducă emisiile de CO2 cu 45% până în 2030. Altfel spus, să se înmulțească cu 7 în doar opt ani promisiunile actuale, potrivit raportului Programului Națiunilor Unite pentru Mediu (UNEP).

În timp ce domină scepticismul cu privire la reușită, presiunea fiind maximă asupra liderilor politici, China tocmai și-a anunțat, cu trei zile înainte de deschidere, noile contribuții în ceea ce privește clima. Un pas înainte, dar dezamăgitor în ochii experților de la Greenpeace, care susțin că ,,planeta nu poate fi mulțumită doar cu atât, Beijingul trebuie să revină cu un plan mai puternic”.

În plus, totul atârnă de finanțare. Acordul de la Paris afirmă negru pe alb că țările dezvoltate trebuie să le susțină financiar pe cele din Sud, pe lângă asistența financiară pe care o oferă deja acestor țări. În 2009 la Copenhaga, țările bogate au convenit așadar să aloce, din 2020, 100 de miliarde de dolari pe an, pentru acțiunile climatice în țările sărace care poluează puțin, dar sunt cele mai afectate.

Obținerea finanțării este așadar principala țintă a țărilor africane și a statelor insulare mici la COP26. Aceste 100 de miliarde promise nu țin însă cont de pagubele produse deja de dezastrele naturale.

Dar cea mai sensibilă problemă o reprezintă piețele de compensare a carbonului. Sunt prevăzute în Acordul de la Paris două mecanisme prin care entitățile să poată efectua comercializarea reducerilor de emisii într-o manieră controlată și guvernată de ONU. Trebuie luată o decizie pentru ca aceste mecanisme să devină operaționale. COP-urile anterioare nu au reușit să implementeze această piață globală a carbonului.

Cum funcționează acest sistem? Încurajate să-și reducă amprenta, companiile cumpără cote de carbon, anume dreptul de a emite o tonă de CO₂. Dacă reușesc să-și reducă emisiile, își pot revinde cotele excedentare, sau le pot cumpăra pentru a finanța proiecte care le vor aduce înapoi aceste cote.

Ultima variantă este preferată întrucât prețul pe tonă de carbon este prea mic pentru a le încuraja să-și reducă emisiile în detrimentul achiziționării de noi cote. Astfel, companiile finanțează proiecte ecologice pentru a-și compensa volumul de emisii, plantarea copacilor fiind cel mai la îndemână instrument.

Elita mondială

Joe Biden, Antonio Guterres, Ursula Van der Leyen sau chiar Papa Francisc vor fi prezenți la COP 26. Peste o sută de lideri politici și aproape 200 de delegații vor negocia timp de douăsprezece zile.

Două absențe notabile: Vladimir Putin pentru Rusia și, cel mai probabil, Xi Jinping pentru China, principalul emițător de gaze cu efect de seră la nivel mondial din 2010 (27%). Doi sceptici notori față de climă și-au anunțat sosirea: brazilianul Jair Bolsonaro și australianul Scott Morrison.

Australia este cel mai mare exportator mondial de cărbune, una dintre cele mai poluante resurse de combustibili fosili pe care se bazează energia electrică a țării. Săptămâna aceasta, în timp ce a anunțat un obiectiv net zero pentru 2050, Scott Morrison a spus că dorește să continue această politică energetică nevaforabilă.

Câteva sute de oameni de știință din centre de cercetare publice sau private vor fi prezenți, iar 500.000 de oameni și sute de ONG-uri, precum Climate Action Network, Fridays for Future sau chiar Extinction Rebellion sunt așteptate să organizeze marșuri de protest, alături de purtători de cuvânt carismatici, precum suedeza Greta Thunberg, sau ugandeza Vanessa Nakate.

În ce ar consta un succes la Glasgow?

Deși problemele logistice legate de pandemie s-au acumulat treptat, compromițând sosirea delegațiilor din țările în curs de dezvoltare sau îndepărtate, și chiar a participanților europeni, speranța constă mai presus de toate în revenirea Statelor Unite în Acordul de la Paris sub conducerea președintelui Joe Biden. În septembrie, SUA au anunțat dublarea finanțării programelor privind clima la 11,4 miliarde de dolari pe an până în 2024.

În ceea ce privește Uniunea Europeană, Bruxelles-ul și-a revizuit și consolidat planul, de a reduce emisiile de CO₂ cu cel puțin 55% până în 2030.

Spre deosebire de Paris, nu va exista niciun tratat concret la Glasgow. „Succesul COP26 va depinde de capacitatea statelor dezvoltate de a răspunde cu adevărat la urgența climatică, prin reducerea emisiilor în următorul deceniu și prin creșterea finanțării proiectelor privind clima, pentru a facilita tranziția”, rezumă Aurore Mathieu, responsabilă cu politicile internaționale la Climate Action Network (CAN).

Traducere de Irina Șerban după articolul publicat de Radio France Internationale