Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Joe Dassin: zece melodii de neuitat

joe_dassin_alb-negru.jpg

Image source: 
rfi.fr

Când a murit, la 20 august 1980, Joe Dassin  vânduse deja peste cincizeci de milioane de discuri, cu cele 16 albume și 46 de discuri lansate începând din 1965. Nemaipomenit de exigent, nu lăsa niciodată să treacă un an fără un mare succes. Se pare că a găsit formula strălucitoare a unei varietăți atât de ușoare și elegante, pe un platou Marie și Gilbert Carpentier, ca moștenitor al cerințelor extreme ale lui Georges Brassens.

Compozitor, adaptor, autor, interpret, este, de asemenea, unul dintre cele mai sigure fleruri ale timpului său, pentru a identifica ceea ce poate seduce publicul din Franța, și nu numai, deoarece a înregistrat în spaniolă, italiană, greacă, japoneză, germană și engleză. Dacă, la patruzeci de ani de la moartea sa, el este încă ascultat de public și respectat de colegii săi, este și pentru că, sub zâmbetul copertelor de pe albume se află o muncă enormă, a unui perfecționist care a lucrat de plăcere.

Să ne amintim, totuși, zece succese deosebit de importante.

Les Dalton (1967): Acesta nu este primul single al lui Joe Dassin, care ne-a făcut să auzim Bip bip, este o versiune franceză a Guantanamera și Excuse-me Lady de la radio. Dar este un moment de cotitură: pe o melodie tradițională americană, el a scris împreună cu Jean-Michel Rivat și Frank Thomas o melodie foarte amuzantă despre cei patru criminali ai Occidentului, popularizați în Franța de albumele lui Lucky Luke. Melodia era destinată lui Henri Salvador, dar impresarul lui Joe Dassin îi cere să o păstreze (și face chiar și vocea șerifului de la începutul piesei). Excelentă alegere: Les Dalton este primul succes comercial remarcabil al cântărețului. Și ultima sa melodie amuzantă.

Marie-Jeanne (1967): La fel ca milioane de americani, Dassin este vrăjit de Ode to Billie Joe, a lui Bobbie Gentry. El îi cere lui Rivat și Thomas să transpună această poveste din sudul Statelor Unite pe teritoriul francez, cu doi fii de fermieri care vin acasă pentru prânz: “Și mama a strigat din bucătărie: „Ștergeți-vă picioarele pe preş ”/ Apoi ne-a spus că are vești de la Bourg-les-Essonnes / În această dimineață, Marie-Jeanne Guillaume s-a aruncat de pe podul din Garonne.“ ("Et notre mère a crié de la cuisine: 'Essuyez vos pieds sur l'paillasson' / Puis elle nous dit qu'elle avait des nouvelles de Bourg-les-Essonnes / Ce matin Marie-Jeanne Guillaume s'est jetée du pont de la Garonne.") Aceste lucruri oribile nu prea se întâmplă în mediul rural din Franța.

Siffler sur la colline (1968): La fel ca Georges Brassens cu Brave Margot, Joe Dassin se va baza pe un cadru și o galerie de personaje plasate în timp și spațiu, dar care par familiare tuturor francezilor. Cu toate acestea, Siffler sur la colline a fost inițial o melodie italiană. Această poveste a unui târg din sat și a unei fete destul de insolente, lansată cu puțin timp înainte de marile tulburări, va fi un element al coloanei sonore a evenimentelor din mai 1968.

Les Champs-Élysées (1969): Piesa Waterloo Road a trupei Jason Crest, evocă un bulevard din Londra. Compozitorul Pierre Delanoë nu a căutat mult un echivalent pe harta Parisului. Având un succes uriaș în Franța și fiind cunoscută de toți turiștii din întreaga lume, melodia va fi înregistrată și de Joe Dassin în mai multe versiuni destinate exportului: "Sonne scheint, Regen rinnt / Ganz egal, wir beide sind / So froh wenn wir uns wiedersehen / Oh Champs-Élysées."

L’Amérique (1970): Tinerii francofoni, francezi, belgieni, elvețieni, africani, nord-africani sau asiatici, uită cu ușurință că Joe Dassin este cetățean american atunci când cântă „America, America, vreau să o am și o voi avea”, ("L’Amérique, l’Amérique, je veux l’avoir et je l’aurai") și că suntem gata să zburăm cu un bilet doar dus. Cu toate acestea, cea mai mare vânzare din anii ’70 în Franța este un paradox: melodia L’Amérique de la Yellow River, un hit englez al grupului Christie.

La Fleur aux dents (1971):  Pentru compozitorul său, Claude Lemesle, este un coșmar: Joe Dassin a cules, a corectat și a rescris din nou versurile unei melodii jucăușe pe care a compus-o. A fost nevoie de două caiete pline de versiuni succesive pentru a atinge perfecțiunea melodiei La Fleur aux dents: “Există fete la care visăm / Și cu care dormim / Există fete pe care le regretăm / Și cele care lasă remușcări / Există fete pe care le iubim / Și cele care ne-ar fi putut plăcea / Apoi, într-o zi, apare femeia / Pe care o așteptam." ("Il y a des filles dont on rêve / Et celles avec qui l'on dort / Il y a des filles qu'on regrette / Et celles qui laissent des remords / Il y a des filles que l'on aime / Et celles qu'on aurait pu aimer / Puis un jour il y a la femme / Qu'on attendait.") Al doilea cel mai vândut single din 1971...

La Complainte de l’heure de pointe (1972): Pentru germani, refrenul înregistrat de Joe Dassin sună cam așa: "In Paris ring suhmer, da ist überall Verkher",  în timp ce pentru francezi: "Dans Paris à vélo on dépasse les autos". Acest imn profetic, care va apărea aproape cincizeci de ani mai târziu, este totuși adaptarea franceză a lui La Di Li, La Di Lo, o melodie a artistului german Jeremias.

Taka takata (1972): Un refren foarte simplu: Taka takata kata kata kata / J'entends mon cœur qui bat / Taka takata kata kata kata / Au rythme de ses pas." Dar versurile sunt decupate ca poezia din secolul al XIX-lea de Claude Lemesle: “On s'était enlacés sous l'oranger / Mais la dueña dont c'était le métier / Criait 'vengeance, aux arènes!' / Le matador trompé / Surgit de l'ombre et s'avance / Moi, sur mon oranger / J'essaie de faire l'orange."

Salut les amoureux (1972): Inspirându-se de la Claude Lemesle, din City of New Orleans, o melodie country care vorbește despre gloria unui tren ce traversează Statele Unite, încă o dată, Joe Dassin își lasă amprenta printr-o melodie atemporală, dar modernă, în spiritul anilor șaptezeci, care rămâne înrădăcinată pentru totdeauna în memoria franceză.

L’Été indien (1975): O adaptare a unei piese italiene în engleză, Africa, de Toto Cutugno. Delanoë și Lemesle o aduc în America de Nord la sfârșitul verii, în căldura care întârzie sosirea toamnei. Această melodie lentă, care promite că totul va fi cam așa: ”il y a un an, il y a un siècle" și că "l’on s’aimera encore lorsque l’amour sera mort"  acționează ca un anestezic benefic în Franța, lovită fiind de criza economică, de începutul dezindustrializării și a șomajului în masă - un milion de locuri de muncă s-au pierdut într-un an! Simbolul anilor Dassin: melodiile aparent inofensive, rezonează cu evoluția societății.

 

Traducere de Anda Costiuc, după RFI