Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Criza catalană: Cronologia unui conflict care a zguduit societatea spaniolă

catalonia.jpg

Criza catalană: Cronologia unui conflict care a zguduit societatea spaniolă
Image source: 
PIERRE-PHILIPPE MARCOU / AFPs/AFP

Deși corupția este una dintre cele mai importante probleme cu care se confruntă societatea spaniola de câțiva ani încoace, o problema endemică care a culminat la începutul acestui an cu condamnarea pentru corupție a lui Iñaki Urdangarin, cumnatul regelui Felipe al VI-lea,  criza cea mai importantă a regatului iberic a fost generată de mișcarea secesionistă catalană, care a provocat importante tulburări sociale și tensionate confruntări politice între Madrid și Barcelona și va continua probabil să fie principală problemă a Spaniei în 2018.

Mișcarea catalană pentru independență s-a consolidat în ultimii zece ani, pe fondul prelungitei crize economice pe care a traversat-o societatea spaniolă. La începutul anilor 2000, separatiștii se bucurau de o minimă susținere populară, doar puțin peste 10% dintre catalani credeau într-un virtual proiect secesionist.

Mișcarea a început să prindă contur în 2012, când fostul președinte catalan Artur Mas a reclamat pentru Catalonia un statut similar Țării Bascilor, adică o administrație financiară proprie prin care să-și poată gestiona taxele și impozitele, dar în acel moment premierul Mariano Rajoy îl refuză, motivând lipsa de legalitate constituțională.

Provocate de acest refuz, autoritățile de la Barcelona au început să încurajeze mișcarea pentru independență, pentru a crea un factor de presiune asupra Madridului. Încep să fie organizate impresionante mitinguri, să apară organizații civice secesioniste, elevi sunt supuși unei proces de îndoctrinare, pe care detractorii îl numesc hispanofob, iar independența Cataloniei se convertește într-o promisiune electorală cu care se câștigă alegerile.

În noiembrie 2014 se organizează un referendum decofeinizat, lipsit de orice legitimitate juridică, la care participă doar 40% din populația cu drept de vot, dar care votează copleșitor în favoarea independenței. 

Din acest moment între Madrid și Barcelona se instalează un dialog al surzilor. Liderii catalani, încurajați de rezultatele acestui plebiscit cer organizarea unui referendum legal, dar Madridul consideră pretențiile neconstituționale, deoarece asupra integrității teritoriale a Spaniei trebuie să decidă întregul popor spaniol.

Dar în acest moment autoritățile de la Barcelona nu mai pot da înapoi, secesioniștii au câștigat alegerile promițând independența și, chiar dacă nu pare un proiect viabil, sunt obligați de propriul electorat să meargă înainte. 

Drept urmare la începutul lunii septembrie a acestui an, Parlamentul de la Barcelona votează o lege a referendumului și o lege a tranziției, un fel de constituție provizorie, care ar trebui să constituie cadru legislativ al noii Republici Catalane, iar președintele Carles Puigdemont semnează un decret de convocarea referendumului. 

Câteva zile mai târziu Tribunalul Constituțional anulează cele două legi și decretul lui Puigdemont, la cererea autorităților de la Madrid. 

În Spania crește preocuparea pentru problema catalană, dar Premierul Mariano Rajoy promite că nu va permite desfășurarea plebiscitului, deși, în ciuda tuturor demersurilor făcute la Madrid, catalanii reușesc să se mobilizeze și să organizeze secțiile de vot.

În data de 1 octombrie, peste 2,3 milioane de catalani merg la urne. Madridul mobilizează importante forțe de ordine pentru a împiedica votul, dar nu reușește decât să genereaze violente confruntări stradale cu votanții catalani. Rezultatele referendumului sunt similare celor din 2014, peste 80% dintre opțiuni sunt în favoarea independenței, dar cota de participare continua să fie de doar 40%.

Madridul nu reușește să împiedice votul catalanilor, dar reușește să împiedice buna desfășurare a referendumului, ceea ce nu permite în cele din urmă întrunirea minimelor condițiilor de legitimitate.

Atmosfera atinge cote maxime de tensiune, referendumul a fost un eșec, dar un succes de imagine pentru secesioniști. Posturile de televiziune din lumea întreagă difuzează imagini cu oameni pașnici care sunt bătuți cu brutalitate în fața secțiilor de vot. Peste 800 de persoane sunt rănite în urma intervenției poliției spaniole.

În noaptea de 3 octombrie, regele Felipe al VI-lea intervine și ia pentru prima dată atitudine în conflictul catalan. Într-o atmosferă încărcată de sobrietate monarhul spaniol tine un discurs în care avertizează că Spania trece printr-o situație de o „gravitate extremă“ și cere „puterilor legitime ale statului“ să intervină și să asigure „ordinea constituțională“.

Dar Carles Puigdemont ignoră avizul regelui, este președintele unui executiv eterogen, greu de controlat, care îl obligă să meargă înainte.

Pe data de 10 octombrie președintele catalan este așteptat în parlament pentru a declara independența, dar nu o face, iar discursul lui este confuz și nu face altceva decât să prelungească tensiunea.

Mariano Rajoy îl somează să clarifice situația și să oprească procesul secesionist, dar Carles Puigdemont insistă cerând Madridului să negocieze condițiile unui referendum legal pentru a nu continua cu proclamarea unilaterală a independenței.

Dar Mariano Rajoy se simte deja stăpân pe situație, cancelariile europene sunt de partea sa, iar în Spania s-a stârnit un puternic curent catalanofob, care reclamă măsuri dure contra răzvrătirii secesioniste.

Barcelona nu răspunde ultimatului primit de la Madrid, iar premierul spaniol convoacă Senatul în data de 27 octombrie pentru a aproba aplicarea articolului 155 din Constituție, o prevedere care permite guvernului central, în situații de criză, să suprime autonomia unei regiuni și să se substituie guvernului local. 

Situația devine incertă și începe să aibă importante consecințe economice, sute de firme încep să părăsească Catalonia, speriate de instabilitatea politică și juridică.

Între timp au loc negocieri de culise pentru a opri declarația unilaterală de independență. În dimineața zilei de 26 octombrie, Carles Puigdemont are intenția de a convoca alegeri  anticipate

în schimbul promisiunii de a opri aplicarea articolului 155, dar în cele din urmă nu primește garanțiile cerute și, sub presiunea străzii, declară independența Republicii Catalonia. A doua zi

Senatul aprobă măsurile propuse de guvernul central, ca urmare, executivul catalan este demis, Parlamentul de la Barcelona dizolvat și sunt convocate alegeri pentru data de 21 decembrie.

Zilele următoare Carles Puigdemont împreună cu o parte din miniștrii săi fuge în Belgia, iar ceilalți membrii ai executivului de la Barcelona sunt arestați. Justiția spaniolă cere extrădarea fostului președinte catalan pentru a fi judecat în Spania, dar în codul penal belgian nu se regăsesc infracțiunile pentru care Puigdemont este acuzat de justiția spaniolă. În fața unui iminent refuz din partea instanțelor belgiene, Spania revocă ordinul european de arest, ceea ce îi permite liderului catalan să se înscrie din nou în cursa electorală pentru alegerile regionale din 21 decembrie.

Cu câțiva candidați în închisoare, cu alții în exil, cu o scenă politică împărțită între stânga şi dreapta, între secesioniști si unioniști, societatea catalană se confruntă în acest sfârșit de an cu cele mai importante alegeri din ultimii 50 de ani  în urma cărora e greu de crezut ca se va putea pune ordine în conflictul catalan.

Ascultă AICI corespondența
305