Rivalitatea franco-germană la temelia Europei

Oricît de dramatic şi de paradoxal ar fi acest lucru, el este o evidenţă: Uniunea Europeană nu ar fi avut această configuraţie şi probabil că nici nu s-ar fi construit dacă bătrînul continent n-ar fi marcat de o rivalitate milenară: cea din francezi şi germani. Dacă aceste două popoare ar fi fost infinit mai placide, mai tolerante şi mai paşnice, Europa n-ar fi avut de suportat atîtea războaie, dintre care două extinse la nivel mondial, atîtea confruntări, distrugeri, suferinţe şi atîta vărsare de sînge. Europa de astăzi se construieşte de fapt pe fundaţiile unui angajament pe care şi l-au luat cele două naţiuni de a nu-şi mai rezolva disensiunile prin violenţă. Ceea ce nu înseamnă că ele, aceste disensiuni, s-ar fi spulberat între timp.

  Despre Franţa şi Germania se spune deseori că sunt cele două “locomotive” ale construcţiei europene. Cînd Parisul şi Berlinul ajung la un consens sau la o platformă comună şi lansează iniţiative comune, lucrurile merg bine şi pentru Europa. Cînd relaţiile franco-germane trec prin momente de tensiune, întreaga construcţie europeană se vede fie penalizată, fie paralizată. Toţi comentatorii sunt de acord cu acest lucru, dar şi cu ideea că ambele popoare sunt obligate totuşi să facă efortul de a se înţelege şi de a ajunge la un numitor comun.

Există într-adevăr mari diferenţe de mentalitate şi de stil de viaţă între aceste două mari naţiuni. Francezii au în ei o exuberanţă latină şi sunt mai visători, germanii sunt mai reţinuţi şi mai pragmatici. Europa are însă nevoie de calităţile amîndurora. Mulţi experţi spun că avionul Airbus, de exemplu, nu s-ar fi putut construi dacă francezii n-ar fi dat dovadă de idealism şi optimism iar germanii de tenacitate şi de spirit de organizare. Fizicianul Werner Heisenberg declară următoarele într-un interviu: "Realizările cele mai fecunde apar acolo unde se întîlnesc două manière diferite de a gîndi".  De unde şi ideea că între Franţa şi Germania cooperarea este nu numai posibilă, ci şi de dorit, pentru că diferenţele dintre cele două popoare pot deveni o şansă, un atuu, o sursă de progres.

Există o anecdotă care evocă într-o manieră semnificativă  diferenţele dintre popoarele europene. Definiţia paradisului ar fi, potrivit acestei anecdote, următoarea: cînd elveţienii se ocupă de organizare, cînd germanii se ocupă de partea tehnică, cînd francezii se ocupă de bucătărie, cînd anglezii sunt poliţişti şi cînd italienii devin amanţi şi îşi asumă rolul de a le amuza pe femei. Infernul ar fi însă atunci cînd italianul se ocupă de organizare, cînd francezul se ocupă de tot ce ţine de mecanică, cînd germanul face pe poliţistul, cînd englezul găteşte şi cînd elveţianul vrea să le facă pe femei fericite.

         Această glumă este repertoriată într-un raport publicat de o agenţie franceză de consultanţă şi management care se oferă, din 1984 încoace, să faciliteze relaţiile dintre patroni francezi şi germani, dintre interprinderi franceze şi germane. Respectiva agenţie a ajuns la concluzia că francezii şi germanii pur şi simplu nu gîndesc la fel, sau mai bine spus au “culturi” diferite în materie de relaţii umane. De exemplu, cînd vine vorba de relaţia de încredere între parteneri. Pentru francezi, "încrederea" este mai degrabă o chestiune de simpatie spontană. Pentru că francezul îşi spune: cine reuşeşte să ne seducă prin originalitate, imaginaţie sau abilitate intelectuală, nu poate fi un partener rău. Germanul însă începe să aibă încredere în cineva numai pe bază de merit, numai atunci cînd partenerul demonstrează că este capabil să ofere o muncă de calitate, cînd dă dovadă de rigoare, competenţă şi punctualitate.

Germanii consideră că este normal, de exemplu, să se pensioneze la 67 de ani. Francezii au acceptat cu greu vîrsta de 62 de ani iar recent François Hollande a decretat, pentru o anumită categorie de oameni care au început să lucreze de tineri, plecarea la pensie chiar la 60 de ani. In Germania nu există nici un barem minim pentru ora de muncă, în Franţa nimeni nu poate fi plătit sub 10 euro ora. Socialistul François Hollande a anunţat, de cum a venit la putere, mărirea numărului de profesori, deşi în Franţa ei sunt deja mai numeroşi decît în Germania, şi aceasta pentru o populaţie mai mică. Este adevărat însă că în Germania profesorii sunt mai motivaţi în munca lor, fac mai multe ore dar sunt şi mai bine plătiţi. In Franţa li se reproşează des sindicatelor că întîi declară grevă şi abia apoi încep negocierea cu patronatul, în timp ce în Germania sindicatele recurg la grevă doar în ultimă instanţă, după luni şi luni de negocieri şi numai dacă acestea nu duc la nimic... Pentru a rezuma, putem spune că deseori în Franţa sunt considerate drept simboluri ale progresului social măsuri care în Germania apar drept injuste. Sigur, disciplina şi competitivitatea îi asigură acum Germaniei rolul de primă economie a Europei. Dar sunt ei şi cei mai fericiţi din Europa? Dacă ar fi să ne luăm după un alt criteriu, cel al “bucuriei de a trăi”, atunci am putea spune că francezii sunt mai mulţumiţi de viaţa lor decît germanii pentru că... fac mai mulţi copii decît vecinii lor de peste Rin.

Nimic nu va fi simplu deci niciodată între cele două popoare, cum nimic nu va fi simplu nici într-o Europă unde diversitatea este prima ei mare bogăţie, dar atît de greu de gestionat.