UE şi ipocrizia faţă de #occupygezi (editorial din Piaţa Taksim)

Reacţia lui Erdogan a fost tranşantă: nu-l interesează părerea Parlamentului European nici cât negrul de sub unghiile manifestanţilor din Parcul Gezi cărora tocmai ce le-a dat un ultim avertisment. Premierul le-a cerut mamelor şi taţilor să îşi ia copiii de mână acasă, pentru că "răbdarea noastră s-a terminat".

Cum adică? Parlamentul European zice şi cere, iar un prim-ministru nu e afectat deloc?! Da, pentru că eurodeputatii nu au nici o autoritate, nici juridică, nici morală.

Să ne amintim: Turcia este membru asociat al UE (şi al predecesorilor săi) din 1963; a aderat la Consiliul Europei în 1949; e în OECD din 1961 și în OSCE din 1973; are un acord vamal cu UE din 1995 și e țara candidată la aderare din 1999 (summit-ul de la Helsinki). Cu toate astea, negocierile de aderare cu Ankara sunt blocate, iar Uniunea nici nu vrea să le reia. Președintele CE, Jose Manuel Barroso, a declarat că Turcia nu e pregătită să adere "nici mâine, nici poimâine". Cancelarul german, Angela Merkel, i-a spus președintelui turc că "nu vrem statut de membru pentru Turcia". Fostul președinte francez, Nicolas Sarkozy, a spus că "Turcia nu are loc în UE", invocând argumentul geografic. Cu alte cuvinte, UE și-a ratat  unul din scopurile sale existențiale: acela de a promova și consolida valorile democrației și ale libertății în vecinătatea sa.

Turcii nu sunt ajutați cu nimic de UE, care refuză să le ridice măcar vizele de turist. Alta era puterea de influenţă a Europei, dacă negocierile cu Ankara erau deschise. Aşa, rezoluția Parlamentului European-un gest normal, binevenit și întârziat-nu are valoare mai mare decât hârtia pe care a fost tipărită. Manifestanții din Taksim și Gezi merită tot respectul nostru de europeni. Păcat că Uniunea noastră arată că în probleme de politică externă nu are nici dinți de lapte.