În America integrarea rasială este o iluzie, nu o realitate

Leonard Steinhorn este și un expert în problema relațiilor rasiale în America. Este un subiect de actualitate, cu un președinte suspectat de rasism și xenofobie atât în pronunțări publice cât și în inițiative politice, cu recrudescența manifestărilor de  ură, cu violențe polițienești care victimizează preponderent populațiile minoritare.

În 1999, Leonard Steinhorn co-publica o carte care a făcut epocă, DUPĂ CULOAREA PIELII, subintitulată "Iluzia Integrării și Realitatea Rasială", carte care aruncă o lumină necruțătoare asupra supraviețuirii unor mentalități, unor realități juridice și instituționale care pot explica ascensiunea  pentru mulți inexplicabilă a actualului ocupant al Casei Albe.

Leonard Steinhorn: Ne place să credem că există integrare în America. În mass media, da,  în cartierele unde trăim, nu. Firească până la un punct tendința de a prefera imaginea mediatică. Ea generează însă o iluzie a integrării, fără nici un raport cu realitatea.  De regulă, în Statele Unite, albii și negrii se intersectează dar nu se integrează. Visul reverendului Martin Luther King rămâne actual, dar de la vis la realitate drumu-i lung.

Reporter: De ce? De ce este integrarea un proces atât de lent?

Leonard Steinhorn: Avem de-a face cu vechi tipare economice și rezidențiale construite pe o fundație de violență rasială, segregație și, mult înainte, aservirea unui întreg grup uman.  Astăzi e atât de greu tocmai din cauza acestor tipare împământenite, la care se adaugă cele educaționale și administrative.  Însuși statul federal a împiedicat, în bună măsură, populația de culoare să-și cumpere locuințe, demarcând în roșu întregi zone rezidențiale pentru a semnala instituțiilor bancare locale și companiilor de asigurări că în zonele respective nu se acordă împrumuturi  imobiliare. Chiar și  afro-americanii care au luptat pentru libertate în al II-lea Război Mondial s-au întors într-o țară în care nu puteau cumpăra case în suburbiile care înfloreau atunci, și care dădeau atâtor albi speranța apartenenței la clasa mijlocie.  Asta a perpetuat și accentuat separația raselor.

Reporter: Ce loc ocupă Barack Obama în această narațiune, și în ce măsură este alegerea lui Trump o revanșă a clasei nostalgice rasial și social?

Leonard Steinhorn: Președintele Obama este, chiar făcând abstracție de politicile pe care le-a promovat, un simbol al Americii care aspira la incluziune și refuza definirea individului pe bază de etnicitate sau culoare.  În ce-l privește pe Trump, e de amintit  că progresul este lent, și că sunt mulți care tânjesc după anii 1950:  albi care au avut slujbe bune - care le permiteau o viață de clasă mijlocie -  care erau dominanți, care erau arbitri culturali, care dădeau tonul în America. Pentru aceștia, țara s-a schimbat, dar în loc să înțeleagă explicațiile economice ale acestui declin al nivelulului de trai, aleg uneori să-și exteriorizeze simțămintele sub forma resentimentului față de cei care sunt diferiți de ei. Donald Trump a exploatat această stare de fapt într-o manieră  foarte frustă, dar el nu face decât să continue  ce a început Richard Nixon la sfârșitul anilor 1960, o abordare care a ajutat într-o măsură substanțială partidul Republican să-și păstreze puterea politică de-a lungul anilor.  Pentru că, s-o recunoaștem, albii votează în număr mult mai mare decât minoritățile.  Un lucru e însă clar: când tinerii inspirați de președintele Obama, tineri care astăzi nu participă în număr mare la procesul electoral, vor începe să meargă la urne, să se implice politic, vom asista la o schimbare semnificativă a peisajului electoral. Ei, generația mai inclusivă social, vor începe să-i depășească numeric, electoral vorbind, pe nostalgicii vremurilor apuse ale anilor 1950.

Reporter: Pe de altă parte există argumentul că în istoria Americii Trump este regula, continuitatea, Obama excepția.

Leonard Steinhorn: Depinde care istorie. Donald Trump vine în prelungirea "strategiei sudice", a "majorității tăcute" nixoniene,  care, începând din anii 1960, a  tutelat ideologic partidul Republican. În 1980, Ronald Reagan și-a lansat campania la Philadelphia, un oraș din statul Mississippi în care trei activiști pentru drepturi civile au fost răpiți și uciși brutal în 1964, după care a trecut pe la târgul tradițional din comitatul Neshoba, în același stat, unde a vorbit despre "drepturi statale",  formula codată pentru o politică rasializată. Barack Obama, pe de altă parte, e reprezentantul unei alte tradiții culturale și istorice americane, de incluziune, de lupta pentru drepturi civice, tradiția care a dat naștere, în anii 1960, mișcărilor de eliberare și unui sentiment de apartenență pentru cei care, în trecut, fuseseră abandonați, ignorați, sau pur și simplu afară privind prin geam.

Reporter: Să revenim la cartea dvs. din 1999, axată pe ideea că "iluzia integrării" este nocivă, pentru că blochează dialogul sincer cu privire la problema rasială. Care ar fi elementele unui astfel de dialog?

Leonard Steinhorn: Dacă vrem să pătrundem esența societății noastre trebuie să privim istoria.  În acest caz, trecutul e cu adevărat prolog. A crede că suntem deplin integrați, sau că drepturile civile au rezolvat totul, înseamnă a alerga spre viitor cu ochelari de cal. Pentru a ști încotro mergem trebuie să înțelegem de unde venim.  Pe de altă parte, să nu uităm că istoria noastră înseamnă și perseverență, depășirea obstacolelor, coalizarea negrilor și albilor  în slujba progresului.  Să nu uităm, de asemenea, că am făcut progrese enorme, și că dacă ne solidarizăm, dacă dialogăm, dacă încetăm să demonizăm aproapele, dacă descoperim umanitatea semenilor, atunci putem  re-mobiliza energia care a schimbat cu adevărat America în anii 1960-70 pentru a  depăși unele dintre dificultățile actuale.

Toate interviurile realizate de corespondentul RFI în SUA, Radu Tudor: http://www.rfi.ro/tag/interviu-sua