Noua tranșă de sancțiuni americane asupra Iranului vizează o schimbare de comportament, nu de regim

La începutul acestei luni Washington-ul a anunțat o nouă rundă, cea mai dură, de sancțiuni împotriva Teheran-ului.

Ele sunt așa numite sancțiuni secundare - adică aplicabile agenților economici extra-teritoriali - și afectează noduri vitale ale economiei iraniene, industria petro-gazeiferă și sectorul bancar.

Ele fuseseră anunțate, aceste sancțiuni, din luna mai, când Donald Trump a rupt oficial așa numitul Plan Cuprinzător de Acțiune parafat la Viena în 2015 de către marile puteri pentru a limita programul nuclear al Teheran-ului.

Elemente de context

Donald Trump este în această sferă, cu diferențele care se știu, mai degrabă în continuitatea politicii americane. Teocrația iraniană a fost sub sabia sancțiunilor practic de la începuturile sale, mai exact de când a ținut ostateci 52 de diplomați americani de la ambasada din Teheran vreme de 444 de zile, până-n ianuarie 1981. Președintele Carter a intervenit îndată după declanșarea crizei cu o serie de sancțiuni, mereu amplificate de atunci încoace - cu foarte puține replieri - în 1987 cu interzicerea importurilor, în 1995 a comerțului bilateral, și un an mai târziu cu așa numita lege D'Amato - Kennedy care, impunând un embargo petrolier cu unele flexibilități, căruia Uniunea Europeană i s-a alăturat în iulie 2012, a conturat regimul sacțiunilor în vigoare, în linii mari, până-n 2015. De notat de asemenea că bunurile și conturile iraniene din Statele Unite, inclusiv cele diplomatice, sunt blocate începând din 2010, că Teheran-ul este vizat de verdicte americane punitive și compensatorii totalizând 46 de miliarde de dolari - în special conform legii din 2001 privind sprijinirea terorismului - și că singura exceptie, decisă în 1997 și confirmată în două rânduri de atunci încoace, se referă la ajutorul umanitar, hrană și medicamente. Acestea fiind spuse, nu încape îndoială că noua rundă de sancțiuni va afecta grav o economie deja foarte fragilă. Acordul din 2015 este muribund, din motive pe care invitatul nostru, un sceptic, le expune persuasiv, iar în Iran inflația este în creștere galopantă, ajungând luna trecută la aproape 40%, prețul produselor de baza s-a mărit cu 47,5%, iar moneda, rialul, se schimba azi cu 42.000 la un dolar, în comparație cu 68 la un dolar în 2016.

Behnam Ben Taleblu: Iran-ul a cunoscut, din aprilie, multiple crize ale devizei. Cum se știe, au două cursuri de schimb, cel oficial și cel neoficial. Acesta din urmă, cel liber, considerat un indicator al stării economiei, este în cădere liberă în raport cu dolarul. Un alt factor care afectează cotidianul iranienilor sub regimul sancțiunilor este modul în care statul alocă și va aloca resursele pentru a compensa presiunea sancțiunilor, a ține în frâu protestele anti-regim care se extind, și a trimite un semnal de hotărâre Administrației Trump.

Reporter: Puțină istorie, în acest punct: care au fost axele principale și scopul Acordului Cuprinzător repudiat de Trump și negociat de marile puteri și Uniunea Europeană pentru a îngrădi ambițiile nucleare ale Teheran-ului?

Behnam Ben Taleblu: Acordul poate fi privit din două unghiuri, cel greșit în opinia mea, ca mecanism de control al armamentelor, și cel corect, ca înțelegere politică. În această din urmă perspectivă, el este înțeles ca un "târg": Statele Unite și comunitatea internațională elimină, sau reduc prin derogări presiunea economică asupra regimului de la Teheran care, în schimb, oferă concesii graduale în ce privește programul său nuclear. Acesta este motivul pentru care atâția, în Europa, Asia, și în rândul partizanilor americani ai acordului, au un sentimentul de pierdere, pentru că au văzut în acest acord un mecanism major de adjudecare a conflictelor. Pesimiștii - categorie în care m-aș include - sunt ingrijorați de scadențele prevăzute de acord, de limitarea în timp a restricțiilor, și absența parității în concesiile făcute de cele două părți. Deși Statele Unite s-au retras, acordul șchiopătează mai departe, dar cred că nu mai are mult de trăit.

Reporter: V-ați declarat pesimist în privința acordului. De ce? Care au fost obiecțiile formulate de detractorii originari sau ulteriori ai înțelegerii?

Behnam Ben Taleblu: Ca un critic al acordului, aș spune, referitor la componenta de neproliferare a pactului, că în nici o fază a negocierilor, nici înainte de acordul interimar din 2013, nici după aceea, până la acordul final din 2015, Iran-ul n-a suspendat îmbogățirea uraniului pe teritoriul său. Unii ar spune că faptul e consumat, că nu mai are importanță, dar în opinia mea are, pentru că am avut o avalanșă de cinci rezoluții ale Consiliului de Securitate până-n 2010 - ultima dintre ele conținând, în termenii cei mai clari, o cerere - pe care Teheranul a ignorat-o, ca și pe cele anterioare - de încetare a activităților de îmbogățire și reprocesare. De asemenea, nu știu să fi fost în instoria acordurilor de control al armamentelor un alt caz în care armele în cauză au fost restricționate doar parțial. O succesiune de directori ai comunității americane de informații, în Administrații de ambe partide, au reamintit câteva adevăruri-cheie cu privire la arsenalul balistic iranian: că este cel mai mare din Orientul Mijlociu, că rachetele balistice sunt vehicolul preferat de lansare a unei eventuale bombe atomice și, trei, că toate rachetele din dotarea Teheran-ului au capacitatea inerentă de a purta arme de distrugere masivă. Ținând cont de aceste trei elemente fundamentale, cred că ar fi fost extrem de important de reglementat și diminuat potențialul balistic iranian. Din păcate, Planul Cuprinzător de Acțiune nu a făcut acest lucru. În sfârșit, obiectivele militare, nici cele secrete, nici măcar cele declarate, nu au fost incluse în regimul inspecțiilor.

Reporter: A avut dreptate Administrația Trump să repudieze acordul, având în vedere acești factori? Ar fi existat o altă cale, o altă manieră, începând poate cu o tentativă de a corija imperfecțiunile, sau hibele pactului?

Behnam Ben Taleblu: Am preferat, de departe, perioada ianuarie-mai a acestui an, în care Statele Unite a lucrat cu europenii pentru a încerca un consens asupra a ceea ce trebuie corectat la acord. Europenii și americanii păreau de acord asupra a trei defecte: rachetele balistice, termenul de expirare a unor clauze și inspectarea obiectivelor militare. Nu e clar de ce s-a năruit acest proces. Din relatările presei, se știe că unele dintre prevederile privind arsenalul balistic au fost considerate inadecvate. Am sperat totuși că angajamentul cu europenii va continua. Ar fi fost posibil să reduci eșalonat unele sancțiuni, fără a renunța complet. Înainte de a repudia acordul și trece la presiune maximă, Administrația a avut opțiunea de a recurge la Comisia Comună înființată prin acord pentru a rezolva disputa, și ar fi putut da prioritate sancțiunilor ONU.

Reporter: Ce ne rezervă viitorul? Pariul Administrației este că prin presiune maximă se poate ajunge la un acord mult mai bun, iar unele elemente, cele conservatoare, mizează pe faptul că lațul strâns și mai tare al sancțiunilor poate sugruma regimul de la Teheran. Scenariu realist, pariu câștigător?

Behnam Ben Taleblu: Pentru Statele Unite, calea de urmat este acum una singură. Reputația țării este în pericol dacă nu urmează până la capăt strategia anunțată. Au un avantaj în acest sens. Dacă între 2010 și 2013 consensul occidental în ce privește Iran-ul era unul politic, astăzi, și în perspectivă, după 2018, el pare mai degrabă economic. Băncile și antreprizele au pus la punct măsuri mai robuste de respectare a legislației, gestionare a riscului și verificare. Unele dintre aceste entități au fost sancționate anterior, și dau dovadă acum de mai multă prudență. Politicienii europeni sunt cei care caută să țină acordul în viață, să continue să tranzacționeze cu Iran-ul, în vreme ce băncile și antreprizele se aliniază cu Washington-ul împotriva Teheran-ului. Referitor la a doua parte a întrebării, despre o schimbare de regim, aș spune că este o chestiune, și o acțiune ce trebuie decisă de iranieni, nu de acest Executiv american, sau oricare altul. E limpede că oficialii acestei Administrații ar prefera un regim la unison cu valorile și interesele americane - un obiectiv însă extrem de complicat de atins. Din această cauză, țelul oficial, mărturisit, este o schimbare de comportament, nu de regim. Dacă așa stau lucrurile, Statele Unite ar trebui să mărească sprijinul pentru populația iraniană, indiferent ce se întâmplă în planul sancțiunilor. În acest fel ar putea smulge mai multe concesii din partea autorităților de la Teheran, și ar avea o politică medio-orientală mai fidelă valorilor și intereselor americane, ceea ce ar fi foarte important pentru viitor.