Spania 2018, anul radicalizării dreptei

În acest context a irupt Ciudadanos, Partidul Cetățenilor, o formațiune politică liberală care şi-a construit capitalul electoral dirijându-și discursul aproape în exclusivitate împotriva partidelor secesioniste.

În acest context, după eșuata încercare a Cataloniei de a-și obține independența, spaniolii și-au redescoperit dragostea pentru simbolurile naționale, la ferestrele și la balcoanele caselor sute de mii de oameni au arborat la unison și cu ostentație drapelul național, pentru a-şi face cunoscută ostilitatea față de mișcarea separatistă.  Integritatea teritorială a Spaniei a devenit o preocupare pentru majoritatea electoratului, este stindardul sub care se regrupează noile mișcări de dreapta, schimburile politicoase de replici au fost înlocuite cu invective, discursul politic s-a radicalizat, politicienii de dreapta încep să-i numească pe catalanii separatiști: „puciști”, iar catalanii îi numesc pe aceștia: „fasciști”. Madridul le reproșează secesioniștilor că nu respectă constituția, iar ceilalți că le refuză dreptul la autodeterminare, se instaurează un dialog al surzilor, politicienii își radicalizează mesajul și, în consecință, electoratul pozițiile.

La începutul acestui an, Mariano Rajoy conducea un Partid Popular măcinat de nenumărate scandaluri de corupție și divizat în facțiuni care nu-și mai regăseau identitatea în politica guvernamentală dusă de propriul lider. Rajoy avea un mandat complicat, dar nu lipsit de succese, tocmai reușise sa dejoace încercarea lui Puigdemont de a declara unilateral independența Cataloniei, iar în luna mai, să convingă parlamentul să voteze legea bugetului.

Dar în iunie are loc o neașteptată lovitură de teatru. Partidul Popular este condamnat, ca subiect de drept penal, printr-o foarte mediatizată sentință, vinovat fiind de organizarea unui sistem de corupție, prin care se manipulau deciziile instituțiilor publice pentru a favoriza propria clientelă politică.

În acest context critic pentru populari, intră în scenă Partidul Socialist condus de un foarte controversat Pedro Sanchez, un politician obișnuit să pornească din poziția de outsider și să câștige mereu, în ciuda tuturor pronosticurilor. Socialiștii, cu o reprezentare parlamentară minimă, de doar 24%, depun o moțiune de cenzură pe care în acest moment nimeni nu-şi poate permite să o refuze fără a-și compromite viitorul electoral. Moțiunea este aprobată, Pedro Sanchez devine peste noapte noul premier al Spaniei sprijinit de secesioniștii catalani și de naționaliștii basci.  Se instaurează o efervescentă stare de expectativă, de la noul premier se așteaptă schimburi radicale, dar proaspătul demis Partid Popular continuă să fie protagonistul vieții politice. Ex-premierul Mariano Rajoy decide să abandoneze șefia partidului, dând astfel startul unei încrâncenate competiții unde încep să se sedimenteze noile tendințe, nu mai puțin de cinci candidați luptă pentru a-i succede la putere. În ultimul tur al acestei curse se confruntă fostul vicepremier, Soraya Sáenz de Santamaría, protejata lui Mariano Rajoy, și Pablo Casado, un tânăr și ambițios jurist sprijinit din umbră de Jose Maria Aznar. Prima reprezintă aripa moderată a partidului, drumul spre centru al dreptei pe care mulţi l-au văzut ca o pierdere a identităţii, drum pe care câștigătorul final al acestei confruntări, adică Pablo Casado, se arată decis să facă acum cale întoarsă, deoarece noul lider al dreptei spaniole şi-a sedus electoratul vorbind fără complexe de vechile valori ale dreptei: familie, învățământ religios, interzicerea avortului, unitate națională, monarhie și totală intransigență față de secesionismul catalan. 

Partidul Popular, o formațiune politică înființată în urmă cu 42 de ani ca o federație de mici partide conservatoare, conduse de figuri importante ale regimului Franco, a făcut în timpul lui Mariano Rajoy un important viraj spre centru, ceea ce a nemulțumit o mare parte dintre militanți, care au hotărât să-l abandoneze și să se înroleze în tânărului partid Ciudadanos. Noul lider al popularilor, Pablo Casado, decide să oprească această hemoragie și să se lupte pentru electoratul din partea cea mai de dreapta a eșichierului politic care se simte abandonat și nereprezentat. Dar nu este primul care vede această oportunitate, deoarece Ciudadanos deja și-a făcut o țintă din acest electorat pe care îl curtează de câțiva ani încoace cu un discurs centrat în anticatalanismul separatist.  De altfel, nu este singurul partid care a văzut această sursă de voturi, mai există și VOX, un ignorat partid, considerat a fi de extremă dreapta, care nu are încă reprezentare parlamentară, dar care știe să-și simplifice discursul politic şi să vorbească fără niciun fel de echivoc de valorile dreptei: naționalcatolicism, centralism politic, antifeminism, antiavort, islamofobie, anticomunism și, beneînțeles, multă catalanofobie. Dar, aşa cum spuneam, pare un partid periferic, care nu este luat în serios de sondajele de opinie, creditat cu o cotă electorală de mai puțin de 1%.

Dar la începutul lunii decembrie, în Andaluzia se organizează  alegeri, în cea mai mare regiune a Spaniei socialiștii guvernează de 36 de ani fără întrerupere. Aceste alegeri sunt ultima și cea mai importantă repetiție înainte de europarlamentarele din primăvară. Socialiștii sunt creditați de sondaje în continuare cu prima șansă, iar o nouă alianță cu Podemos îi poate păstra la putere.

În afară de aceste două partide de stânga, la alegerile andaluze participă și trei partide de dreapta, Partidul Popular și cele două noi dizidențe, Ciudadanos și Vox. Toate trei se lansează asupra electoratului de dreapta, radicalizându-și discursul, dar cel care își face o strategie din a lăsa deoparte limbajul politic corect este Santiago Abascal, noul lider al Partidului Vox, care are capacitatea de a electriza masele, spunând-le exact ceea ce vor să audă, oferind-le soluții simpliste, radicale și imediate la probleme precum: imigrație, corupție, secesionismul catalan sau „ofensiva feminismului”.

 „Spania cea vie s-a trezit, mulțumită lui Dumnezeu!. Știm deja ce dorește Spania cea vie: vrea să fie suspendată de o formă permanentă autonomia Catalană; vrea să fie arestați puciștii, inclusiv Quim Tora, care trebuie judecat, procesat și trimis la închisoare; vrea să fie trecute în ilegalitate partidele separatiste. Spania cea vie vrea să fie expulzați cei care intră fără permis în țara noastră, vrea să interzică orice fel de ajutor social pentru imigranți…”

Discursul lui  Santiago Abascal dă tonul într-o campanie electorală în care se deschide o competiție a radicalismului, Pablo Casado și Albert Rivera îi urmează exemplul, fără a se teme totuși că poate fi un serios competitor, dar pe doi decembrie se trage linia și se numără voturile. Așa cum se anticipa, Partidul Socialist este cea mai votată formațiune, dar marea surpriză o aduce succesul Partidului Vox, care dă peste cap toate sondajele de opinie, reușind să-și adjudece voturile a peste 10% din electoratul andaluz. Cele trei partide de dreapta însumează o majoritate absolută care le vor permite să debarce socialismul de la putere în Andaluzia după 36 de ani de guvernare neîntreruptă. Vox este deja o realitate, un fenomen politic care abia se află la început, dar care a reușit deja să radicalizeze toată dreapta spaniolă, iar sondajele naționale anticipează că alegerile generale se pot desfășura după același scenariu. După debarcarea lui Rajoy, dreapta are posibilitatea să preia puterea într-o formă divizată, dar mult mai radicalizată, care să includă și Partidul Vox.