Donald Trump amenință cu declanșarea stării de urgență pentru a construi zidul la granița cu Mexicul

Blocajul devine unul dintre cele mai lungi ale istoriei americane. Recordul este deținut la această oră de cel din mandatul Clinton, 21 de zile între 16 decembrie 1995 și 5 ianuarie 1996. Au fost opt relativ scurte - până la 4 zile - în epoca Reagan, și acum trei în cei doi ani trumpieni, cele anterioare în ianuarie trecut și, preț de o singură noapte, în februarie 2018. Ultimii trei ani fiscali ai președinției Carter s-au încheiat cu blocaje lungi: 10 zile în 1977, 18 zile în '78 și 11 în '79.

În multe privințe, acest blocaj este o premieră. Altădată miza era reală: filozofia bugetară în cazul președinției Carter sau Reagan, asigurările sociale în mandatele Clinton, reforma sistemului sanitar obstrucționată de adversarii lui Barack Obama în octombrie 2013, când funcțiunea publică a fost paralizată vreme de 16 zile. Zidul sudic voit de Trump e o cu totul altă poveste: un "act de vanitate" în formularea unui fost ministru interimar al Justiției, Sally Yates, "fundația în surpare a unei campanii lipsite de onestitate și unei președinții dezastruoase", ca să cităm dintr-un tweet al lui Joe Scarborough, popularul amfitrion matinal al tele-canalului MSNBC, un "exemplu clasic de guvernare populistă în care liderul face o promisiune ridicolă în campanie pentru a exploata angoasele electoratului, după care, ajuns la putere și împresurat de anchete, se agață cu disperare de promisiune, orb la consecințele perturbatoare ale deciziei sale", în opinia fostului candidat prezidențial Evan McMullin.

Consecințele sunt reale, pentru cei 800.000 de funcționari direct afectați, pentru public în general și, în mod paradoxal pentru siguranța națională pe care ocupantul Casei Albe o invoca obsesiv. Unul dintre ministerele lovite de blocaj este cel al Siguranței Interne, care nu mai poate exercita deplin funcții vitale de verificare, monitorizare și control. Cu fiecare zi care trece atrofia se extinde către filierele de asistență socială, înspre administrația fiscală și alte componente ale angrenajului guvernamental federal, care vor fi debranșate pe măsură ce seacă sursele de finanțare. În ultima instanță, incertitudinea și expectativa tensionată se pot reverbera dramatic în organismul social, retezând până la un punct procentual de creștere economică anuală.

Toate acestea, pentru o falsă soluție la o problemă în continuă diminuare, cea a migrației ilegale dinspre sud.

“Migrația ilegală e doar o fracțiune din ce a fost acum 18 ani, când s-a atins recordul de 1,6 milioane de interpelări frontaliere. În anii din urmă, atât în mandatele Obama cât și acum, nivelul arestărilor în flagrant s-a situat între 300 și 400.000 pe an. Asta din cauza invesțiilor făcute în securizarea graniței sudice. Există deja, acolo unde se justifică, porțiuni de zid totalizând 1.126,5 km, există monitorizare, mijloace de transport în plus, drumuri, personal grăniceresc suplimentar. Am investit deci în modalități inteligente de protecție , ceea ce a contribuit la diminuarea traficului transfrontalier ilegal”, nota Jeh Johnson, care a condus ministerul Siguranței Interne între 2013 și 2017.

Există o altă cale, fapt reamintit cu orice ocazie de politicieni Democrați, dar și de un număr crescând de parlamentari din tabăra prezidențială, conștienți de costurile politice ale încrâncenării trumpiene. Se ajunsese chiar la un compromis larg, binecuvintat bicameral, care ar fi prelungit finanțarea Siguranței Interne până la 8 februarie și a celorlalte instituții statale până la finele anului fiscal, 30 septembrie, pentru a de-crispa negocierile, dar brusc, sub presiunea bazei ultraconservatoare, Trump s-a răzgândit, adoptând poziția maximalistă actuală.

„Zidul este o imoralitate, expresia unui mod de gândire învechit și ineficient. Putem face atâtea lucruri care să fie fidele valorilor noastre naționale. Zidul este o simplă diversiune din partea președintelui, o manevră care-i folosește pe funcționarii statali ca ostateci ai proiectului său”, sublinia noua președintă a Camerei, Democrata Nancy Pelosi, care joi, în prima zi a noii Legislaturi, a 116-a, a supus la vot și aprobat măsuri care să depășească impasul, dar care au rămas îngropate în Senatul aflat în continuare sub dominație Republicană. Faptul că Democrații sunt acum majoritari în Cameră după cea mai categorică victorie electorală din 1974 încoace nu pare să fi afectat calculele președintelui, care vineri plusa cu o nouă amenințare.

„Pot decreta starea de urgență, pentru că în joc e siguranța țării. Absolut, o pot face. N-am făcut-o...S-ar putea s-o fac, și să ridic zidul foarte repede. E o altă cale, dar dacă o putem face prin negocieri, sunt dispus să încerc”.

O lege din 1976 îi dă într-adevăr președintelui acest drept, evident însă că pentru o urgență reală, nu una născocită în febra unei campanii electorale și ținută în viață cu perfuzii de statistici alarmiste deseori măsluite. Ieri, pe telerețeaua CBS, noua președintă a Camerei deplângea noua tactică prezidențială, care exacerbează tensiunile și îngreunează misiunea celor care în aceste ore caută un compromis. Miza e mare, cu toate cărțile și armele pe masă. Echilibrul puterilor este pus încă o dată la încercare, sistemul își vede testate în modul cel mai dramatic limitele. Zăgazurile constituționale, zdruncinate în ultimii doi ani de berbecele sfidătorului bun-plac trumpian, pot ceda în orice clipă.

„Vorbim de securitate națională. Cheltuim în Afgnistan, într-o lună, mai mult decât suma atât de mică, 5,6 miliarde, pe care o cer pentru zid. Nu-i vorba de o simplă graniță, ci de siguranța națiunii, de sănătatea și bunăstarea populației, de toate... Cred că americanii știu că am dreptate. Dacă nu făceam nimic, viața mi-ar fi fost mult mai ușoară. Zic unii că zidul e imoral. În acest caz, trebuie făcut ceva cu Vaticanul, care are cel mai mare zid dintre toate. Uitați-vă la toate țările care au ziduri. 100% succes. Zidu-i zid”, filozofa Donald Trump.