SUA: Blocajul guvernamental deblocat parțial. Noi negocieri demarează azi

Nu priveliștea servitorilor statului federal dependenți de mila publică, nici evidența disfunctionalităților din ce în ce mai paralizante din noduri aeroportuare vitale precum Atlanta sau New York-LaGuardia, nici plângerile care urcau dinspre slujbașii din puncte sensibile ale instituțiilor de forță siliți la voluntariat nu l-au înduplecat pe Donald Trump să conceadă un relativ scurt răgaz de conciliere, ci realitatea rece, implacabila a aritmeticii parlamentare.

Lucru rar, Democrații erau scut fără fisură în jurul liderei lor de ieri și de azi, Nancy Pelosi, în vreme ce Republicanii - cum au arătat-o  joi două voturi din Senat - iîncepeau să abandoneze o corabie aflată în bătaia vânturilor nemulțumirii populare.  Matrozii dreptei extreme din Cameră, un Mark Meadows sau un Jim Jordan, îl îndemnau pe Întâiul Cârmaci să înfrunte mai departe furtuna, dar în cele din urmă Donald Trump a ascultat de voci mai blânde și a căutat adăpost vremelnic în portul provizoratului. E un port în care politicienii americani se adăpostesc de cel puțin un deceniu.

“În 2013 am votat, cu 68 de voturi senatoriale bi-partizane, o lege care aloca 46 de miliarde pentru securizarea frontierei sudice, care prevedea construirea a 563 de km de gard din șipci de oțel și dubla numărul de grăniceri - atâția că, ținându-se de mână, ar fi putut forma un zid uman pe toată lungimea frontierei. Erau acolo și miliarde pentru drone care să monitorizeze frontieră la milimetru, dar legea n-a trecut.  Nu putem realiza așa ceva în America din cauza unei reguli stupide a Camerei, regula Hastert, care a permis unei minorități de tirani - așa-numitul grup Libertatea - să îngenuncheze politic un Democrat, președintele Obama, blocându-i toate inițiativele. Același grup a avut, în ultimii zece ani, putere de veto în Senat, schimonosind chipul partidului Republican”, a punctat într-un foarte remarcat discurs în aula Senatului Demcratul Michael Bennet. 

Schimonosirea s-a accentuat sub Trump. 

Sâmbătă, o zi după aparenta capitulare pe care ocupantul Casei Albe a încercat stângace s-o camufleze în obișnuita-i retorică agresivă, organul conducător al partidului, Comitetul Național, întrunit în sesiune de iarnă în Noul Mexic,  vota o rezoluție de sprijin unanim pentru Trump, re-deschizând breșa prin care a ieșit ieri la iveală belicozitatea de-acum clasică a subalternilor gen Mick Mulvaney, șef interimar de cabinet ("vom întări frontiera cu sau fără Parlament"), și sculând din letargie comentariatul ultra-conservator care a aruncat iar cu prafu-n ochi al unor cifre alarmiste scoase din jobene : 25 de milioane de ilegali în țară, milioane de dolari duși zilnic pe apa sâmbetei din cauza fantasmei  rezistente la orice șoc, invazia dinspre sud. De vineri, când New York Times-ul consemna un "punct umilitor al unui mandat polarizant" la capătul a "cinci săptămâni de incompetență și malpraxis politic" părea să fi trecut o veșnicie. 

“N-avem altă opțiune decât ridicarea unui zid solid sau unei bariere de oțel. Dacă nu obținem ceva rezonabil de la Parlament, guvernul va fi blocat iarăși pe 15 februarie sau îmi voi exercita prerogativele conferite de lege și Constituție pentru a trata această urgență”.

Erau toate semnele deci că viitorul va fi încă o dată trecut, că din zero-ul  algebric al pasiunilor partizane nu va exista ieșire nici măcar acum, când obiectul disputei este un proiect, faimosul zid  în feluritele-i veștminte retorice,  iscat nu din vreun imperativ real ci din impulsivitatea narcisică a unui candidat  amorezat de aplauzele și adulația segmentului fanatizat al electoratului Republican.

Vineri, îndată după ceea ce părea o trezire la realitate, Opoziția invoca pedagogia înfrângerii.

“Sper să le fie de învățătură Casei Albe și multora dintre colegii noștri Republicani că blocajul guvernamental din cauza unor dispute politice este un act auto-distructiv, care generează doar durere, suferință populară, și provoacă daune politice norme partidului care blochează”, remarca Charles Schumer,  liderul minorității Democrate din Senat.

Ieri, ca prin miracol, s-a auzit, peste zăngănitul de arme al trupelor politice în drum spre vechile tranșee, goarna raționalității și compromisului.

“Ultimii patru președinți, Obama, Clinton și cei doi Bush, au construit, conlucrând cu Parlamentul, 1.052 km. de obstacole fizice de-a lungul graniței noastre sudice de 3.219 km. Dosarul trebuie luat din mâna președintei Camerei și din arena dezbaterii publice și încredințat legislatorilor, care au recunoscut, în ultimii 20 de ani, că un plan cuprinzător de securizare a graniței trebuie să includă personal suplimentar, tehnologie și bariere în plus. Trump cere cam 377 de km. adiționali de barieră ca parte a unei soluții exhaustive, și sunt optimist că grupul de lucru - care anul trecut, în Senat, a aprobat 1,6 miliarde de dolari pentru încă 105 km. de gard - va reuși să ajungă la un compromis”, contextualiza senatorul Republican moderat Lamar Alexander. 

Speranța, poate singura, este acest glissando semantic, această plasare a proiectului trumpian, cu ușoare ajustări retorice, pe o linie de continuitate. Întrebarea momentului este în ce măsură Donald Trump este doritor și capabil de astfel de ajustări.

“În privința lui Trump nu pot oferi publicului nici o garanție. Pot spune însă că nu mi-am pierdut speranța. Pentru mine, fiecare dificultate, fiecare criză, este o șansă. Deliberările vor fi transparente, ceea ce cred că va genera unitate în interes național”, spunea eroina acestor ultime 35 de zile de blocaj, și protagonista următoarelor 21, de tratative, cea care i-a dat lui Donald Trump o lecție de democrație și echilibru al puterilor, președinta Camerei Nancy Pelosi.