Politică

Alex Kotlowitz este un participant care nu-și pierde obiectivitatea, un martor care nu abandonează compasiunea, solidaritatea, emoția cu care  înfățișează destinele din spatele statisticilor. VARA AMERICANĂ este, că și cărțile sale anterioare,  o experiență imersiva,  o succesiune de tablouri ale violenței neîncetate, necurmate, uitate, ce lovește populația marginalizată a orașului, dar și ale tentativelor individuale de a ieși din întunericul cotidian, de a găși un sens al viețîi, de a scutură lanțurile disperării.  E o disperare ce vine din faptul că violență e uitată, tolerată, în cartiere de culoare care sunt aproape, la un kilometru de centrul luxos al metropolei în care restul populației, norocoșii, trăiesc "visul american". Alex Kotlowitz scrie despre "fluxul și refluxul disperării și morții" pe străzile unde "sfârșitul îți șoptește la ureche", unde cotidianul este o "ruletă rusească".  14.033 de morți și 60.000 de răniți între 1990 și 2010; 795 de morți și 4.369 răniți cu arme de foc în 2016,  61% mai mulți decît în anul anterior.

Alex Kotlowitz:  Cartea este un efort de a înțelege impactul violenței asupra  individului și comunitățîi. E vorba despre ființe umane lovite de soarta, despre iertare și prețul supraviețuirii, despre cei ce rămîn în picioare într-o lume ce se fringe în jurul lor și se străduiesc să meargă, uneori eroic, mai departe. În esență , este o carte despre cum violență îți pătrunde-n oase, cum te transformă,  cum lupți din răsputeri să nu te definească.  E un prilej pentru cititori de a  vedea lucrarea violenței asupra vecinilor lor.

Rep.:  Ce le-a făcut acestor acestor vecini violența, pe care o descrieți memorabil că un "carnagiu interminabil, persistent, încăpățânat"?

Alex Kotlowitz:  I-a afectat profund.  Le-a  făurit imagiea de sine și despre lume.  E atît de ușor să trăiești în Chicago fără să fii atins personal de violență. Mai mult decît atît, e ușor să crezi că vecinii tăi din vestul și sudul metropolei s-au obișnuit, au devenit insensibili, imuni. Nimic mai neadevărat. Am încercat să dau chip uman realitățîi. Am întîlnit, în acest periplu, oameni remarcabili. Lisa Daniels, al cărei fiu a fost ucis într-o tranzacție cu droguri, și care a găsit forță lăuntrică de a-l ierta pe ucigaș;  Eddie Bocanegra, care la 17 ani, împușcă mortal, într-un act de răzbunare, un membru al unei bande rivale, care execută o pedeapsa de 13 ani închisoare pentru fapta să și care, în libertate,  încearcă să-și răscumpere păcatul, cheltuie și ultima picătură de energie pentru a desface răul făcut.

Rep.:  Sunt apoi, în această galerie de portrete memorabile, cei care, precum Marcelo, se află într-o stare de  incertitudine existențială, care încearcă, nu întotdeauna cu succes, să scape din mrejele celor 625 de clici, găști care terorizează aproape fiecare stradă.

Alex Kotlowitz:  Marcelo e băiatul care la 16 ani e în același timp elev model și membru al unei găști, care e împușcat și știe că nu poate supraviețui decît dacă părăsește cartierul în care trăiește,  ceea ce nu e o opțiune foarte la îndemînă. Reușește, după o vreme  se întoarce acasă  într-un sfîrșit de săptămînă, se ia cu niște amici împreună cu care  tilhareste violent cîțiva trecători,  usurindu-i de  telefoanele mobile.  Parcursul  lui Marcelo nu-i neobișnuit, el face echilibristică, își caută un rost,  navighează apele tulburi, periculoase, ale lumii ce-l înconjoară.

Rep.:  Ramaine Hill navighează și el aceste ape. "Teamă", scrieți, "e că un curent ce te trage spre larg, unde te zbați să nu te scufunzi".

Alex Kotlowitz:  Ramaine a fost pentru mine un semnal de alarmă. La 19 ani e împușcat, și are temeritatea de a-l indentifica pe făptaș și apărea că martor la procesul în care acesta își recunoaște vinovăția și este condamnat la 15 ani închisoare.  Pe parcursul anului următor, Ramaine este  amenințat, probabil de rude și prieteni ai răufăcătorului, care mai înainte îi oferiseră bani că să-și retragă mărturia. După care, într-o după-amiază de sîmbătă, într-un parc plin de oameni care se bucurau de vremea frumoasă  într-un cartier gentrificat al orașului, un bărbat se apropie pe la spate și-l execută pe Ramaine cu un glonț în ceafă.  Am vorbit cu unul dintre detectivii care se ocupă de caz, și care mi-a spus că nimeni, dintre atîția martori, n-a vrut să dea declarațîi.  Din teamă. Asta spune totul despre relația în subrezire  dintre poliție și cetățeni. În Chicago, ai șanse mari să scapi nepedepsit pentru crimă: trei din patru pentru omucidere, nouă din zece dacă rănești pe cineva cu o armă de foc.

Rep.:   La teamă de violență semenilor, care te poate lovi oriunde, oricînd, se adaugă astfel; teamă de poliție, care cînd nu te ignoră îți poate face rău, în care nu poți avea încredere, și teamă de un sistem judiciar care te tratează  cu maximă duritate.  Marcelo își așteaptă doi ani, în arest la domiciliu, sentința pentru furt de telefoane,  sentința care l-ar urmări  tot restul vieții.

Alex Kotlowitz:  Ne place să ne credem o națiune toleranță. Cu săracii, cei care se zbat să să mențînă pe linia de plutire, nu suntem. Povestea lui Marcelo o arată clar: dacă ai o condamnare, ești marcat pentru tot restul viețîi. Există, cum ați remarcat, și o profundă neîncredere între poliție și comunitățile de culoare, fapt ilustrat în carte, și de tragedia lui Calvin Cross, omorît de poliție probabil neînarmat.  E o constanța în Chicago, și polițiștii nu numai că nu sunt trași la răspundere, sunt lăudați pentru fapta lor.

Rep.:  Aș dori să închei cu o întrebare pe care o pune un personaj pozitiv al cărții, un model de implicare în viața adolescenților în criză, consilieră școlară Anita Stewart: "Cum se poate întîmplă așa ceva în America"?

Alex Kotlowitz:  Ne înfățișam că  o țară echitabilă, corectă și dreapta. Pot să va spun, pe baza experienței mele în aceste comunități, că viață acolo numai dreapta sau echitabilă nu este. Violență bîntuie de atîta amar de vreme...Locuitorii sunt traumatizați...Trăsătură comună a violenței este că lovește comunități în profundă suferință, în care șansele sunt din ce în ce mai puține, în care speranța de viitor se stinge. Așa rău cum e, Chicago nu-i pe primele zece locuri în clasamentul național al violenței...E un fapt grăitor pentru disparitatea dramatică, rasială și de venit, din America. E inadmisibil să ai, în această țară atît de prosperă, comunități atît de napastuite și să nu vrei sau să nu poți să faci nimic. Ceva e putred aici. 

Toate interviurile realizate de corespondentul RFI în SUA, Radu Tudor:  http://www.rfi.ro/tag/interviu-sua