Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Cu Ana Blandiana despre post-comunism - când o vizită în China arată valoarea libertății

ana_blandiana.jpg

Ana Blandiana
Ana Blandiana
Image source: 
FB.com | Ana Blandiana - fotograf Mihai Bursuc

După revoluție, românii s-au divizat între cei care strigat ”Jos Ceaușescu” și cei care strigat ”Jos comunismul” , spune la RFI poeta Ana Blandiana . Ea povestește cum o recentă vizită în Hong Kong și China a făcut-o să înțeleagă cât de norocoși sunt românii pentru să sunt liberi.

Pusă sub interdicție în ultimii ani ai regimului comunist, din cauza unor versuri considerate provocatoare, Ana Blandiana s-a implicat imediat după Revoluție în viața politică și societatea civilă. A fost membră în primul Consiliu al Frontului Salvării Naționale, constituit imediat după căderea lui Nicolae Ceaușescu. A părăsit la scurt timp structura de putere și a intrat în opoziție, atunci când Frontul Salvării Naționale a luat decizia de a se transforma în partid.

Din 1994 s-a implicat în ridicarea Memorialului Victimelor Comunismului și al Rezistenței de la Sighet, în cadrul Fundației Academia Civică.

Ana Blandiana: Pentru mine, primul șoc de după primele zile - și au fost foarte multe șocuri, dar acesta a conținut ceva esențial de care mi-am amintit - a fost momentul în care am văzut scris pe o casă „Jos comunismul!”. Era încă în decembrie. În clipa aia a fost am realizat că toată lumea strigă „Jos Ceaușescu!”, dar e o diferență între „Jos Ceaușescu!” și ”Jos comunismul!”.

În scurt timp, prin Piața Universității, prin mineriade, prin tot ce a urmat a fost evident că țara s-a împărțit în două, între cei care au strigat doar „Jos Ceaușescu!” și cei care au început să strige „Jos comunismul!” și care au considerat că prăbușirea lui Ceaușescu și ceea ce s-a întâmplat după nu a fost nici pe departe un sfârșit al comunismului.

 Avem de luptat în continuare cu post comunismul. Aș vrea să fac o paranteză. Este evident că felul în care și la noi și în occident s-a vorbit tot timpul numai de Ceaușescu, de ultimii 25 de ani de comunism, era o falsificare și o manipulare extraordinară. Comunismul în faza lui stalinistă a fost infinit mai rău decât ceaușismul. Aceea a fost teroarea. Atunci s-a murit. Atunci au existat torționari. A lăsa deoparte asta pentru a vorbi doar despre Ceaușescu era o formă de a eluda principalele trăsături negative ale comunismului.

 Asta, în afară de interesele clasei politice, care fusese colegă cu Ceaușescu și avea tot interesul să pună pe el toată vina, ca să nu le rămână lor. În apus, părerea mea este că s-a născut această perspectivă dintr-un fel destul de vinovat, în sensul că la sfârșitul anilor 1980 Europa era mult mai de stânga decât acum. Era dominată, în general, de partidele social democrate, care preferau să demaște comunismul prin vocea disidenților comuniști.

Rep: Dumneavoastră lăsați o mărturie prin Memorialul Sighet, la care ați contribuit foarte mult.

Ana Blandiana: Da. Și care se ocupă, pe larg și de ceaușism, dar și de acea perioadă a represiunii atroce.

 

Rep: Puține locuri, puține monumente amintesc în România de acea rezistență și de acea teroare. Parcă totuși, e puțin pentru ce s-a întâmplat în România.

Ana Blandiana:  Vreau să vă spun că ieri am dat un interviu unui jurnalist norvegian care venea de la Sighet. A fost foarte impresionat. Mă întreba diverse lucruri și eu răspundeam. Avea traducătoare o fetiță în jur de 20 de ani. Mă privea atât de fermecată! Ca și cum aș fi spus un basm cu zmei. Nu știa nimic din ce povesteam eu. Nu auzise de nimic în mod evident, iar faptul că vorbea atât de bine engleza era o dovadă că probabil terminase facultatea deja. La generația tânără, nici măcar nu au ajuns aceste lucruri. Nici măcar nu știu despre ce e vorba.

 

Rep: Care a fost prima amintire puternică din libertate?

Ana Blandiana:  Mi-e greu să spun. Eu am fost foarte chinuită atunci. În momentul în care am auzit că numele meu se anunță la televizor după al doamnei Cornea în acel Consiliul al Frontului, fără să mă fi întrebat nimeni și în același timp fără să am vreo idee unde e acel consiliu și nici nu am aflat decât după cinci zile - între timp fusese omorât și Ceaușescu - nu știam cum să reacționez, ce să fac.

 Îmi dădeam seama că sunt amestecată în ceva ce nu înțeleg întru totul. Dar dacă îmi dați voie, în legătură cu libertatea am să vă spun despre un sentiment pe care l-am avut mult mai încoace. Acum o săptămână am fost în Hong Kong și în China la un mare festival de poezie organizat de Hong Kong. A fost o călătorie absolut tulburătoare, în Hong Kong erau protestele care m-au impresionat mai ales prin paralelism. În momentul acela mi-a trecut prin minte că ei trăiesc acum exact ce am trăit noi în 1945.

 Erau aceiași studenți în stradă împotriva unei mari puteri, fără nicio șansă. Am fost absolut copleșită de tot ce s-a întâmplat acolo.

 După aceea, festivalul s-a lărgit și în niște orașe de la granița Chinei, unde amestecul de capitalism și de stalinism mi s-a părut absolut tulburător. La un moment dat, vorbeam cu scriitori, care vorbeau că la noi în anii 1950 despre faptul că se duc în producție și vorbesc despre clasa muncitoare.

 Erau niște formule fixe pe care le știam de la generația de dinaintea generației din 1960. Deodată mi-a venit în minte și m-am mirat cât de emoționată a fost de ideea că noi suntem liberi, că noi am scăpat, că acei scriitori, că acei chinezi, că acel popor nu știu ce șansă are, dar noi am avut această șansă și indiferent cât de prost au mers acești 30 de ani și indiferent de cum vom continua, suntem liberi!

Libertatea este clar că am câștigat-o. A fost o exultare extraordinară, pe care nu îmi amintesc să o fi avut acum 30 de ani.