UE în 2019: anul tuturor schimbărilor si al președinției române

1 ianuarie 2019: UE se află pentru șase luni sub Președinție română a UE. Bruxelles se pregătește pentru un eșec al Bucureștiului aflat sub guvernarea PSD pe care UE o ține sub atentă observație.

„In România, situația e clară , comenta atunci un înalt oficial european însărcinat cu observarea statului de drept. E vorba despre un tip care nu vrea să intre în închisoare”. Problema statului de drept în România preocupă la Bruxelles, dar nu mai mult decât problema poloneză sau relația cu Viktor Orban care cunoaște – pe tot parcursul anului – cea mai importantă criză din ultimii 20 de ani. 

Dar toată lumea este de acord, diplomații români sunt excelenți și pot face o treabă bună. 

Intr-adevăr, în primele luni ale anului reușitele în diferite dosare complicate se multiplică. Inainte de alegerile europene din mai, președinția română închisese aproape 90 de dosare. 

Iar momentul mai 2019 marchează reînnoirea în proporție de 75% a Parlamentului European (PE) și o prezență la vot istorică în cele 28 de state membre. Inainte însă, în 29 martie, britanicii, mai departe membrii ai familiei europene, au ratat Brexitul iar Acordul de Retragere tot nu este ratificat.

In Parlamentul European, prin urmare, un val de schimbare sosește aproape nebănuit, el înlătură ideea de Spitzenkandidat – prin demersurile Franței- otrăvind astfel cursa pentru șefia Comisiei Europene și deschizând o cutie a Pandorei: cine are dreptul să aleagă pe cine în locul lui Jean-Claude Juncker?  

Extrema dreaptă se poziționează pe locul patru, iar în jurul său un cordon sanitar format din forțele pro europene se instalează, cu PPE și S&D în poziții cheie.  

Liberalii au dispărut însă, nu mai sunt a treia forță a PE, în locul lor centriștii de inspirație macroniană se instalează, ei se numesc Renew Europe și sunt conduși de un român, Dacian Cioloș. 

La Bruxelles presa franceză, care critică deja acest grup despre care credea că va fi pilotat de franceza Nathalie Loiseau, încearcă să afle cine este românul în cauză și mai ales învață să-i pronunțe numele. 

In vară, se decide, la Berlin și la Paris, că șefa Comisiei Europene va fi nimeni alta decât ministra germană a apărării, Doctor Ursula von der Leyen, complet necunoscută în politica europeană și în general în Europa. 

La cârma Europei apar și alte nume noi. La 1 decembrie, polonezul românofil Donald Tusk este înlocuit cu mult mai putin carismaticul belgian Charles Michel care și-a început mandatul, nu se știe de ce , încercând să vorbească limba engleză. In ciuda voinței sale și de la aceeași dată, șeful diplomației europene este catalanul Josep Borell, ministrul de externe spaniol și fost președinte al PE, el o înlocuiește pe Federica Mogherini. 

Ursula, despre care anturajul ei se grăbește să ne spună cât este de „puternică”, își „securizează” poziția în iulie printr-o majoritate extrem de slabă în PE (o diferență de nouă voturi); această femeie miracol (are șapte copii) are două mâini drepte, doi foști spitzenkandidati – pe Frans Timmermans și pe Margrethe Vestager. 

Amândoi nutresc încă speranța de a o vedea pe puternica Ursula întoarsă la Berlin pentru a-i lua locul. Dar Ursula este bine păzită de consilierul ei Jens Flosdorff care a urmat-o de la Berlin, fără a pricepe o iotă din UE. Gestul a fost recompensat cu un post de director remunerat cu 17.000 de euro pe lună, adică cu trei mii mai putin decât salariul unui comisar european. Având în vedere că vorbim despre posturi de funcționari publici, aceste salarii „modeste” aproape că nici nu mai miră. 

Restul echipei de comisari, formată între octombrie și noiembrie, după multe peripeții și mai multi candidați respinși de PE, printre care și Rovana Plumb, este un amestec de tehnocrați, politicieni sxi mari patroni. O echipă per total slabă, necalificată – cu câteva excepții – și extrem de vulnerabilă. 

Această echipă, instalată de bine de rău la 1 decembrie- are 100 de zile la dispoziție pentru a convinge PE că este capabilă să ridice și să susțină problema încălzirii globale și cea a erei numerice. In fond, aceasta, orice ar face, întrucât are o susținere foarte fragilă în PE, este la bunul plac al deputaților europenilor. 

Acordul verde, prezentat în 11 decembrie, a fost totuși bine primit și de PE și de liderii europeni care nu-și vor da acordul decât în octombrie 2020. Intre timp, ei spun că UE se îndreaptă spre o revoluție fiindcă au fixat ambiții niciodată îndrăznite pâna acum...Emmanuel Macron își amintește chiar că reducerea totală a gazelor cu efect de seră pâna în 2050 este o idee prezentată la summitul de la Sibiu, sub președinției română a UE. 

Pitită în bunkerul său din sediul central al Comisiei Europene, unde și locuiește, Ursula von der Leyen, a asistat în 12 decembrie la victoria lui Boris Johnson la alegerile din Marea Britanie. Pentru Bruxelles, lucrurile se clarifică astfel: Brexit se concretizează și se va petrece în 31 ianuarie 2020, cu sau fără acord de retragere. 

Acestea fiind zise, anul 2019 a fost anul tuturor schimbărilor, prin reînnoirea echipelor de la vârful UE, un an în care România s-a impus pe scena europeană – prin președinția sa si prin alegerea Codruței Kövesi în functia de Procuror european- dar szi anul compromisurilor szi al certurilor politice. 

In 2019, mai mult decât niciodată, UE a demonstrat că nu mai este de mult familia europeană unită și diferită. Imitând modelul statelor membre,  ea a devenit o simplă scenă a ambițiilor și a jocurilor politice de moment, rău disimulate în spatele discursurilor de bune intenții.